Sărata Monteoru, staţiune aflată la 15 de kilometri distanţă de oraşul Buzău, are pe teritoriul său un obiectiv extrem de valoros, turistic şi istoric, dar puţin cunoscut. Este vorba despre Mina de petrol, unică în Europa şi singura de acest fel în exploatare din lume, unde extracţia ţiţeiului se face prin galerii şi puţuri adânci de peste 300 de metri. Obiectivul este situat la doi kilometri de centrul staţiunii, spre nord-est. Obiectivul apare pe hărţile turistice ca fiind deschis vizitatorilor, este declarat monument istoric, însă accesul se poate face după obţinerea mai multor aprobări, acum fiind în proprietatea Petrom – OMV.
Se numeşte ”mină de petrol” deoarece ţiţeiul se extrage în subteran prin galerii săpate cu acest scop. În 1989, mina de petrol avea 16 de angajaţi şi realiza o producţie de 35 de tone de ţiţei pe zi. Astăzi, mai sunt şase angajaţi şi are o producţie de 600 de litri pe zi.
Acest sistem unic în Europa de extragere a petrolului prin puţuri este datorat boierului buzoian Grigore Monteoru. Este primul care a ştiut să valorifice un zăcământ care se găsea din abundenţă în zona de deal a Buzăului.
”Din mărturiile unui călător străin rezultă că în prima jumătate a secolului al XIX-lea existau încă în judeţul Buzău şi pe Valea Teleajenului imense suprafeţe inundate de petrol, mistuite de flăcări zeci de ani, şi numeroase izvoare care ţâşneau din coasta dealurilor sălbatice, împădurite şi râpoase, fără ca oamenii să le valorifice. (…) Starea naturală în care se aflau aceste zăcăminte nu a solicitat nici timp nici eforturi, nici investiţii pentru a le folosi; în timpul lui Matei Basarab aceste izvoare erau captate printr-un şanţ. În măsura în care utilizarea ţiţeiului s-a extins, obţinerea lui a pretins efort mai mare , iscusinţă mai multă, mijloace şi metode de extracţie mai variate.” (”Contribuţii la istoria petrolului românesc”, autor Constantin M. Boncu)
Primele puţuri pentru extracţia ţiţeiului au fost săpate de afaceristul grec Grigore Monteoru, cel care la 1 iulie 1895 avea să întemeieze staţiunea dintre dealurile Istriţei. Grigore Monteoru a devenit în 1880 proprietarul exclusiv al exploatărilor de petrol din Sărata Monteoru, pe care le-a vândut în anii următori consorţiului Offenheim Singer Co.
Săpată în 1874, exploatarea petrolieră a fost extinsă în perioada interbelică şi inaugurată în 1925, în forma sub care o găsim şi în prezent. În 1923 încă se extrăgea petrol prin puţuri, iar din 1925, prin galerii, metodă utilizată şi astăzi. Ţiţeiul se scurgea în galerii către puţul principal de unde, cu o pompă, era împins la suprafaţă. Aerisirea se făcea cu ajutorul unui sistem de tuburi prin care aerul era pompat mai întâi cu ajutorul unor foale apoi cu un ventilator. Iluminatul se făcea la început cu o reţea de oglinzi apoi cu lămpi cu acumulator.
Din anul 1931, din aceste galerii s-au forat sonde orizontale, reţeaua având iniţial peste 4.000 de metri lungime. Din 1925 şi până azi au rămas active doar aproximativ 1.600 de metri de galerii, restul fiind surpate sau în pericol de surpare. Zăcământul se extrage din galerii aflate la adâncimi cuprinse între 240 şi 320 de metri, pungile de ţiţei fiind vizibile cu ochiul liber, la 304 metri adâncime.
În interior se circulă prin galerii căptuşite cu bolţari de beton iar din loc în loc apar porţiuni de rocă din meoţian, din care se prelinge încet ţiţeiul. Reconstruită în întregime în ultimii ani, mina de petrol poate fi vizitată. Cinci persoane sunt admise în ascensorul care poate coborî până la 304 metri. Cum a fost săpată mina de petrol
La săparea puţurilor, se folosea la iluminare un sistem de oglinzi care reflectau razele de soare în adâncime. Erau doi muncitori care săpau, încărcau hecnele, nişte găleţi mari acţionate prin tracţiune animală, cu care eliminau roca şi aduceau materialele pentru armătură. Aerisirea se făcea cu ajutorul unui sistem de foale acţionate manual care pompau prin nişte tuburi aer spre oamenii care lucrau în subteran. Mai târziu au apărut ventilatoarele pneumatice acţionate electric.
Pentru a asigura exploatarea zăcământului, minerii petrolişti erau nevoiţi să coboare frecvent la peste 200 de metri în subteran, metoda fiind valabilă şi astăzi.
”Coboară prin puţul de aeraj până la 239 de metri; merge prin galerii 900 de metri, începe să sape şi după săparea sondei şi echiparea cu instalaţie de aeriftare sondorul are sarcina să deschidă un ventil de aer comprimat, adică introduce aer comprimat în spaţiul inelar dintre cele două ţevi. Aerul comprimat apasă pe ţiţeiul strâns în camera de acumulare şi iese pe ţeava mai subţire, de 1 ţol, în separatorul din galerie, unde sunt captate pe partea de deasupra separatorului care este un recipient de un metru cub unde are loc o destindere a acestui volum de lichide şi gaze. Ţiţeiul iese prin partea de jos la canale şi dirijat la bazinul de depozit al puţului 42, de unde este pompat la suprafaţă printr-un sistem de ţevi de extracţie. Gazul iese prin partea superioară a separatorului de gaz”. (”Mina de petrol – Mina de aur”, autori Ştefan Cioceanu şi Gheorghe Petcu)
A altă posibilitate de exploatare este aceea a captării ţiţeiului direct din culcuşul rocilor colectoare, bazine de până la doi metri adâncime săpate în rocă şi armate cu lemn. Ţiţeiul curge singur din stratul de gresie, marnă şi nisipuri şi se ridică la un anumit nivel. Se exploatează cu pompe acţionate manual sau cu canciocuri de cupru sau bronz. Cu ajutorul acestui cancioc de 5 sau 6 litri, muncitorul coboară acolo unde este acumulat ţiţeiul, îl scoate, îl dă la canal şi repetă până ce goleşte acumularea. Dacă bazinele sunt adânci, extracţia se face cu pompe de mână cu manivelă.
Revista lunară „Moniteur du Petrole Roumain” scria în 1938 că în urma săpării unor noi sonde, în 1932, producţia a ajuns până la 20 de tone pe zi, însă a scăzut din cauza faptului ca s-a ajuns cu exploatarea într-o regiune aproape seacă, dar şi a reducerii activităţii, săparea galeriilor fiind întreruptă o perioadă. Exploatarea ţiţeiului se face prin sonde, folosind aerul comprimat, fiind folosit un tub de doi ţoli în interiorul căruia se află un tub de un ţol. Astfel, aerul este pompat prin tubul mai mic, iar ţiţeiul iese prin spaţiul circular dintre cele două tuburi, după cum nota ”Moniteur du Petrole Roumain”.
Mina de petrol este monument UNESCO, de aceea a şi rămas în funcţiune. Aici lucrează şase angajaţi, care se supun unor reguli stricte: nu au voie să bea apă sau să mănânce în subteran şi nici nu pot lua obiecte proprii. Sursele de lumină instalate în subteran sunt izolate cu aer comprimat. În vecinătatea minei a fost amenajat un mic muzeu unde sunt expuse macheta obiectivului petrolier, vagoneţi de extracţie, alte unelte ale mineritului şi fotografii de epocă.