Prima confruntare de anvergură dintre români şi turci a avut loc acum 625 de ani. Bătălia a fost precedată de câteva lupte de mică importanţă, mai degrabă răfuieli de frontieră. Bătălia s-a dat la Rovine şi s-a terminat cu un măcel cumplit, dar şi cu fuga domnitorului Ţării Româneşti.
În secolul al XIV-lea, o nouă forţă se ridica în Asia Mică. Turcii osmalâi sau otomani au reuşit să creeze un stat militarist şi să-şi extindă posesiunile tot mai mult. Primii sultani au cucerit teritorii bizantine, au supus emiratele şi sultanatele selciugizilor şi purtau o luptă intensă cu vechea nobilime anatoliană, pe care încercau să o subjuge unei puteri centrale. Una dintre direcţiile de cucerire ale acestor războinici asiatici era Europa. Balcanii au fost o ţintă râvnită de sultani. În anul 1389, Serbia era asaltată de otomani. În celebra bătălie de la Câmpia Mierlei sultanul Murad I moare. Cu toate acestea, otomanii reuşesc să-şi consolideze stăpânirea în Balcani.
După ce Baiazid înfrânge coaliţia strânsă de emirul Karamanului şi anexează toate principatele anatoliene, atenţia sa se îndreptă din nou către Balcani. Noul sultan râvnea la principatele sud-dunărene, la cele de dincolo de fluviu dar şi la posesiunile regatului maghiar. În aceea perioadă, Ţara Românească, principatul valah de la Dunăre, se cristaliza într-un stat de sine stătător cu influenţe deopotrivă bizantine şi apusene prin contactele cu lumea maghiară. După strădaniile valahilor de a rezista tendinţelor expansioniste ale ungurilor, lumea de la nordul fluviului era departe de a-şi găsi liniştea.
Otomanii aveau să se dovedească cel mai redutabil adversar, principala ameninţare dar şi cei care vor influenţa cel mai mult istoria Valahiei. Iar prima confruntare serioasă între principatul dunărean şi super-puterea asiatică a avut loc în anul 1395, la Rovine.
Uraganul asiatic şi jafuri pe ambele maluri ale Dunării
Totul a început cu atacurile turceşti în Balcani. După 1389, presiunea otomană în Balcani s-a înteţit. Inclusiv regele maghiar Sigismund de Luxemburg a renunţat la vechile pretenţii asupra Ţării Româneşti şi a încercat să şi-l apropie pe Mircea cel Bătrân tocmai în eventualitatea unui atac otoman. Tocmai de aceea i-a oferit privilegiile asupra Amlaşului şi Făgăraşului. La rândul său Mircea conştientizarea ameninţarea otomană şi a încercat să intre în aceste alianţe atât cu maghiarii cât şi cu ţarii bulgari. Lucrurile se complică şi mai mult în anul 1391. Firuz bei şi cetele sale înarmate făceau prăpăd în Balcani. Firuz a supus Ţaratul de Vidin iar apoi se aruncă asupra ţaratului lui Şişman. Acesta rămâne în scurt timp fără Nicopole şi era cât pe ce să păţească acelaşi lucru şi cu Silistra, dar este salvat de oştile lui Mircea cel Bătrân. Şişman cu greu reuşeşte să-şi păstreze ţaratul.
După 1393, Baiazid pleacă personal în Balcani atacând ţaratul lui Şişman. Îl cucereşte şi îl transformă în paşalâc. Silistra cade şi ea sub loviturile otomane. În toată această perioadă tulbure pentru regiunile din sudul Dunării, trupele de navrapi,cavalerie otomană uşoară care trăia din pradă, atacă teritoriile dobrogene ale lui Mircea cel Bătrân. Pradă cumplit regiunea şi apoi fug la sudul fluviului. Drept represalii Mircea atacă, în octombrie 1394, tabăra akingilor otomani la Karînovasî. Otomanii au fost măcelăriţi de călăreţii munteni, lucru recunoscut şi de cronicile otomane.
De altfel între 1391 şi 1394 au mai avut loc câteva conflicte sporadice între otomani şi trupele munteneşti trimise în ajutorul ţarilor bulgari sau pentru a contracara trupele prădalnice ale akingiilor. Prima bătălie cu adevărat serioasă dată între români şi turci avea să se petreacă la 19 octombrie 1394.
Două date diferite sau două campanii diferite ?
Data la care s-a dat prima bătălie importantă între români şi turci este încă subiect de dispută ştiinţifică. Unii spun că bătălia a avut loc pe 19 octombrie 1394 alţii că s-ar fi petrecut ceva mai târziu, la începutul verii lui 1395. Sunt însă şi numeroşi specialişti în istorie medievală care spun că de fapt ambele date sunt corecte, fiindcă au avut loc două campanii diferite îndreptate împotriva Ţării Româneşti. Prima, în toamna lui 1394, precedată de jaful akingiilor, iar cea dea doua în mai 1395. În prima campanie otomanii au trecut Dunărea cu ajutorul vaselor,o acţiune dificilă din cauza lipsei ambarcaţiunilor cu capacitate mare dar şi a hărţuirii permanente a trupelor munteneşti.
Odată ajunşi la nord de Dunăre, otomanii se deplasează împărţiţi în două corpuri de armată, ultimul dintre acestea condus de Baiazid. Pătrunderea oştilor otomane a avut loc prin Banat şi a urmat valea Cernei. Se presupune că Baiazid avea în jur de 30.000 de oşteni la care se adăugau trupe ale principilor sârbi, vasali ai otomanilor. De cealaltă parte Mircea cel Bătrân ar fi avut la dispoziţie în jur de 10.000 de oameni cu mulţi călăreţi şi arcaşi. După cronica lui Chalcochondilos domnul muntean a pustiit satele şi târgurile ducând oamenii în munţi. Totodată a strâns şi ascuns toate recotelele pentru a înfometa trupele otomane.
Oştile otomane au fost permanent hărţuite de trupele de guerrilă munteneşti, de obicei arcaşi bine plasaţi sau atacuri nocturne care semănau panică. Bătălia decisivă s-a dat în locul numit Rovine. Nu se ştie cu siguranţă unde se află acest loc. Cronicile otomane spun că ar fi fost undeva în zona Craiovei, într-o zonă mlăştinoasă aleasă special de voievodul muntean. La fel şi cele sârbeşti. Alte cronici plasează locul bătăliei în zona râului Argeş. Cel mai probabil lupta ar fi avut loc în mlaştinile de la Făcai sau Balta Verde, în orice caz pe malul unui curs de apă.
Măcelul din mlaştinile Rovinei
Specialiştii susţin că în cadrul primei campanii au avut loc mai multe înfruntări între trupele valahe şi otomane. Majoritatea atacuri prin surprindere munteneşti respinse de otomani sau încleştări cu trupe cantonate în diferite puncte strategice. Lupta principală s-a dat cel mai probabil în mlaştinile de la Făcăi, într-o zi friguroasă de octombrie. Cronicile sunt sărace în prezentarea bătăliei dar prezintă succint câteva întâmplări şi oferă o serie de indicii privind tactica şi desfăşurarea trupelor. Otomanii se bazau atât pe infanterie grea dar şi pe trupe de cavalerie uşoare şi foarte rapide. La rândul lor muntenii se puteau lăuda cu o cavalerie uşoară redutabilă dar şi cu o armată domnească destul de bine echipată, la care se adăugau numeroşi arcaşi.
Bătălia a avut loc în câmp deschis, rezultând aşa cum spun cronicile un măcel cumplit. „Sultanul Baiazid, cucerind Nicopolul şi Silistra, a trecut în Ţara Românească. În această vreme beiul Ţării Româneşti era ghiaurul Mircea. Mircea ghiaurul, aducând cu el oaste, a venit împotriva sultanului Baiazid, şi întâlnindu-se unul cu altul, s-a dat o mare bătălie, astfel încât atât din partea musulmanilor, cât şi din partea ghiaurilor mulţi au fost măcelăriţi; din amândouă părţile au murit mulţi oameni.”, preciza cronicarul otoman Orudj bin Adil.
Totodată mărturiilor vremii arată că Mircea ar fi folosit infanteria pentru a-i atrage pe turci în zona mlăştinoasă pentru a atenua dezavantajul numeric. Anterior ar fi pregătit câmpul de luptă. Ar fi săpat şanţuri sub forma unor tranşee protejate cu pari ascuţiţi împotriva calaveriei. De aici arcaşii munteni ar fi lansat o ploaie de săgeţi asupra armatei otomane. Avangarda lui Ali Paşa ar fi fost prinsă în această capcană. Infanteria şi cavaleria otomană se mişca greu din cauza terenului mlăştinos şi a fost decimată de arcaşii munteni. Apoi infanteria valahă a tăbărât asupra otomanilor rămaşi măcelărindu-i. Intră în altă şi alte corpuri de oaste otomane şi aşa cum arată şi cronicarii turci sau bulgari se încinge o luptă corp la corp pe viaţă şi pe moarte în mlaştini. ”Lănci nenumărate s-au frânt iar cerul nu se mai vedea de atâtea săgeţi”, spunea o cronică bulgară.
După o zi istovitoare, ambele armate s-au retras pentru odihnă. În toiul nopţii Mircea ar fi atacat tabăra otomană făcând prăpăd. Baiazid reuşeşte să iasă din încercuire şi să se retragă către Dunăre. Ba chiar situaţia era atât de gravă pentru sultan încât, spun cronicarii turci, ar fi fost nevoie de un vicleşug pentru a scăpa. ” Vizirul său, Ali – paşa, a luat în noaptea aceea următoarea măsură: el a pus să se aprindă torţe şi, strângându-se toate cadavrele musulmanilor, a făcut ca ele să fie cărate şi aruncate în apă. Îndeplinind această poruncă până în revărsatul zorilor, n-au lăsat la locul de bătălie leşurile musulmanilor. Când s-a făcut ziuă ei au fugit din acel loc. După ce musulmanii s-au retras, necredinciosul Mircea a trimis un om la locul bătăliei. Când a văzut că nu mai era acolo nimeni, Mircea necredinciosul a venit el însuşi la locul de bătălie şi a văzut zăcând multe cadavre de-ale necredincioşilor, iar dintre ale musulmanilor nu se vedea nici unul. Sultanul Baiazid s-a întors cu cinste şi a trecut Dunărea”, a precizat cronicarul otoman.
Cronicile bulgaro-bizantine spun chiar că Baiazid s-a speriat de numărul cadavrelor otomane şi de râul plin de sânge. Era o victorie răsunătoare pentru principele valah. Pentru Baiazid nu era însă o înfrângere gravă. Scăpase cu o bună parte din trupe , s-a retras la sud de Dunăre şi pregătea un nou atac. Mircea nu avea însă resursele otomanilor iar victoria de la Rovine îl vlăguise.
Sultanul dă lovitura decisivă
Mircea era conştient de faptul că otomanii se puteau întoarce oricând cu forţe proaspete aşa că a încercat să se asigure că are o şansă să le ţină din nou piept. S-a apropiat de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Acesta la rândul său făcea un front anti-otoman şi pregătea o cruciadă. Mircea se întâlneşte cu regele Ungariei la Braşov şi devine vasalul acestuia. Domnitorul valah se obliga împreună cu boierii săi să participe la cruciada regelui Sigismund. Poate să fi aflat şi de acest tratat, poate să termine ceea ce a început în 1394, Baiazid reia în mai 1395, campaniile împotriva Ţării Româneşti. Trecuse iarna şi începea sezonul războiului.
O armată otomană consistentă însoţită de principi dunăreni vasali ai otomanilor trecea din nou Dunărea. Regele Sigismund trimite un contingent de 1000 de oameni să-l ajute pe Mircea. Bătălia decisivă a avut loc la mijlocul lunii mai a anului 1395. Mircea a pierdut însă această bătălie şi a fost nevoit să fugă în Transilvania. În locul său a fost pus de otomani, Vlad I cunoscut în istoriografie drept ”Uzurpatorul”.
adevarul.ro