S-a născut la 11 aprilie 1924, potrivit Enciclopediei Educaţiei Fizice şi Sportului din România – Volumul II (Ed. Aramis, Bucureşti, 2002).
Tatăl său, Nicolae, ţăran din Floreştii de Ilfov, a venit la Bucureşti la începutul anilor 1920 şi, după ce a lucrat o vreme ca salahor, a devenit îngrijitor de terenuri de tenis, meserie pe care a practicat-o timp de 60 de ani. În primii ani s-a mutat cu întreaga familie la Tenis Clubul Român (actualele Arene Progresul), unde îngrijea cele 11 terenuri ale complexului sportiv.
De aici a început istoria modernă a tenisului şi, totodată, o legendă ce a marcat sportul românesc: legenda celor trei fraţi Viziru – Dumitru, Marin şi Gogu (ultimii fiind fraţi gemeni). A început tenisul de mic, împreună cu fratele său Marin, ca băieţi de mingi. La vârsta de şapte ani, a fost remarcat de campionul american „Big Bill” Tilden (numărul 1 mondial la amatori şase ani consecutivi, din 1920 până în 1925), într-o demonstraţie la Bucureşti, în 1931. La 15 ani, Gogu Viziru a câştigat fi nala campionatului naţional de juniori (1939).
În anul 1947, a câştigat primul său titlu de campion naţional la seniori, performanţă pe care o va repeta de încă opt ori, egalând, astfel, recordul lui Constantin Tănăsescu, un alt mare campion, menţionează portalul www.csasteaua.ro. În anul 1949, Viziru a fost numit şeful secţiei de tenis a Clubului Sportiv al Armatei – Steaua, iar în 1951 a câştigat, la Berlin, alături de fratele său, Marin, proba de dublu a Campionatelor Mondiale Universitare.
Clasat pe locuri fruntaşe în turneele de tenis de câmp, ultima oară terminând aa cincilea la Festivalul de la Moscova din 1957. Gogu Viziru a participat şi la Turneele de la Roland Garros şi Wimbledon. A fost un component de bază al reprezentativei de Cupa Davis a României, din 1948 până în 1961, făcând echipă şi cu Ion Ţiriac.
În 1961 s-a retras din tenisul profesionist şi a fost ales secretar general al Federaţiei Române de Tenis (1962 1964), fiind unul dintre cei care au contribuit la cariera lui Ilie Năstase. Câţiva ani mai târziu, a fost desemnat antrenor al echipei de Cupa Davis a României. În perioada 1971-1974, a antrenat la München, în Germania, dar şi în Austria, apoi a revenit în ţară, unde a ocupat postul de antrenor la clubul Steaua. A fost Maestru Emerit al Sportului.
În anul 2000, i-a fost decernată Medalia naţională „Serviciul Credincios” clasa I.
A fost un jucător foarte simpatizat de tribune, nu însă şi de adversari. Admirat, însă, de toţi pentru pasiunea pusă în joc, pentru sufletul său de mare sportiv. Picioarele lui Gogu, care au alergat după fiecare minge, chiar pierdută, au devenit legendare, notează Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România. A murit la Bucureşti.
