În toată lumea există locuri care emană o energie extrem de puternică. Aflate pe vârfuri de munţi, pe coline sau în păduri, în preajma unor arbori bătrâni sau pe maluri de ape, ele au fost considerate, încă din urmă cu mii de ani, drept surse magice de putere şi sănătate. Vechile temple păgâne erau întotdeauna înălţate pe locuri cu energie puternică şi, mai târziu, şi bisericile creştine. Mai ales catedralele gotice, înălţate în anii timpurii ai Evului Mediu, au în structura lor nuclee puternice de energie, adeseori stranie, legată mai repede de magie, decât de catolicism –
Întrebări fără răspuns
Nimeni nu se miră de lucrurile pe care le vede zi de zi, fiindcă oamenii presupun existenţa unei taine doar în ceea ce este neobişnuit şi ieşit din comun. Cei ce vizitează în prezent catedralele din Franţa, de pildă, văd nişte construcţii gotice care ating perfecţiunea prin dimensiunile lor incredibile şi interioarele impresionante. Spaţiile dinlăuntrul acestor gigantice case ale Domnului sunt încărcate de lumina şi de spiritul altei lumi, dar şi de o energie aparte, înălţătoare. Ce efect copleşitor, greu de închipuit pentru noi, astăzi, vor fi avut aceste clădiri asupra strămoşilor noştri din Evul Mediu, care aveau pentru prima oară prilejul de a se întâni cu o asemenea măreţie?
De constructorii catedralelor din Chartres, Reims, Rouen şi Paris nu ne despart doar câteva secole, ci şi cunoaşterea legăturilor mistice dintre acest stil arhitectonic şi concepţia despre lume a trăitorilor din acele timpuri. Oare bătrânele ziduri de piatră ocrotesc, aşa cum se spune, străvechi lăcaşuri de iniţiere spirituală? Au ele legătură cu piramidele egiptene şi cu templul lui Solomon? Întrebări fără răspuns. Misterul artei gotice a rămas nedezlegat până în zilele noastre. Dacă originile altor stiluri care au dominat epoci ulterioare ale istoriei artelor, ca de pildă renaşterea sau barocul, pot fi identificate retrospectiv şi urmărite cronologic, pentru apariţia artei gotice este imposibilă stabilirea cu exactitate a unor etape premergătoare. Acest stil arhitectural s-a ivit pe neaşteptate în Franţa, prin anii 1130-1140, fără influenţe anterioare. S-a dezvoltat independent în vestul Europei, ajungând în doar câteva decenii la o înflorire nebănuită. Din negura vremurilor ne parvin chiar şi numele unor arhitecţi, cum ar fi Villard de Honnecourt, cunoscut din documentele de şantier ale catedralei din Reims (planuri şi schiţe, datând din jurul anului 1230). Împreună cu cioplitorii în piatră, dulgherii şi sticlarii, aceşti arhitecţi au ridicat, în mai puţin de un secol, peste optzeci de edificii grandioase în nordul Franţei.
Catedrala din CHARTRES – o capodoperă într-un târguşor?
„Există lăcaşuri unde adie spiritul”, spunea scriitorul francez Maurice Barres, „locuri unde omul este pătruns de o forţă cu totul specială, unde i se deschid «organe» de comunicare cu divinitatea. În accepţia strămoşilor noştri, omul nu se putea socoti realmente deplin, decât din momentul când trăia o trezire spirituală. Iar această trezire se petrecea graţie unor influenţe neştiute, în locuri deosebite, acolo unde au fost înălţate temple, menhire, dolmene şi, mai târziu, catedrale”.
Fără îndoială, constructorii necunoscuţi ai catedralei din Chartres nu au avut intenţia să realizeze o operă de artă atunci când au înălţat această casă a Domnului, pe şesul întins ca-n palmă din regiunea Beauce. Dar de ce a fost ridicată o catedrală atât de impunătoare tocmai pe o colină micuţă, într-un târguşor neînsemnat ca Chartres? Locul a fost o ţintă de pelerinaj încă din epoca precreştină, însă cu origini mai vechi decât istoria celţilor. Potrivit legendei, zona emana o energie neobişnuită şi, cu mult înainte de Hristos, un înger ar fi vestit druizilor că va exista o fecioară care va da naştere unui zeu. Într-adevăr, în apropiere de Chartres, a fost descoperită statuia unei femei, o sculptură antică purtând inscripţia latină „Virgini pariturae” („Fecioara care va naşte’)
În anul 1194, construcţia iniţială a ars până la temelii, cu excepţia portalului vestic. Ulterior, biserica a fost reconstruită, de astă dată fiind însă orientată spre vest, lucru neobişnuit pentru cultul catolic, care impune ca bisericile să fie îndreptate către răsărit.
Ferestrele din care răsare soarele
Raportul dintre lungimea, lăţimea şi înălţimea catedralei din Chartres se bazează pe un principiu rămas ascuns generaţiilor ce s-au succedat, inclusiv nouă, celor de astăzi. Ca şi secretul faimoaselor vitralii, care răsfrâng, într-un chip uluitor, razele soarelui, de parcă ar răsări continuu din ele, şi a căror compoziţie n-a putut fi nici descifrată şi nici imitată. Chartres este o catedrală gândită pentru un om cu simţurile deschise, capabil să recepteze neîncetat lumina, cu nuanţele ei infinite, precum şi sunetele care se adresează simţurilor sale, venind ca un zumzet, din cele mai diferite zone ale bisericii.
Un soi de murmur bizar.
Piatra zidurilor evocă forţa pământului din locul acela, iar labirintul uriaş, desenat în pardoseala catedralei, îi sugerează pelerinului nenumăratele ocolişuri şi răspântii ale căii ce duce la Ierusalimul ceresc, simbolizat de centrul labirintului. Cucerirea acestuia pentru creştinătate şi apărarea lui au fost misiunile autoasumate ale ordinului cavalerilor templieri. S-ar putea, deci, ca tot ei să fi inspirat, finanţat şi organizat construirea catedralei din Chartres.
La comanda cui s-au executat construcţiile? Cine le-a plătit?
Istoricii de artă afirmă că motorul care a propulsat ridicarea acestor edificii gigantice ar fi fost credinţa. Desigur, oamenii din Evul Mediu erau profund religioşi. Şi totuşi, au fost necesare şi alte impulsuri pentru a crea cea mai amplă arcadă gotică existentă în lume. De unde au provenit cunoştinţele? În epoca întunecată a cruciadelor, a inchiziţiei şi a ereticilor arşi pe rug, au apărut, dintr-odată, în mod cu totul inexplicabil, catedralele inundate de lumină, cu splendoarea lor nepotrivită pentru vremurile de atunci.
Majoritatea populaţiei era săracă şi nimeni nu muncea exclusiv pentru o răsplată divină. Colectele pelerinilor evlavioşi nu puteau aduce decât o contribuţie extrem de modestă la costurile cerute de construirea unei asemenea catedrale. Din partea ordinelor monahale bogate, a benedictinilor sau cistercienilor nu erau de aşteptat donaţii. Singura ipoteză este că în cauză s-ar afla, într-adevăr, misterioşii templieri, despre a căror bogăţie legendară se povesteşte şi astăzi. Să fi elaborat ei o strategie genială, care a permis desfăşurarea atât de rapidă, lesnicioasă şi perfectă a lucrărilor de construcţie? Dacă răspunsul este afirmativ, cine i-a inspirat?
O altă ciudăţenie a catedralei din Chartes o reprezintă raritatea statuetelor sfinte a tablourilor cu sfinţi şi a crucifixurilor obligatorii în catedrale. În schimb, decoraţia lor abundă în monştrii şi diavoli, plasaţi în exteriorul zidurilor bisericii, de-a lungul porticurilor şi pe portaluri. Ca, de exemplu, renumiţii gargui de la Notre-Dame din Paris, monştrii cu cap de animal, paznici neclintiţi ai catedralei, ce par a fi în stare şi astăzi să-i izgonească pe păcătoşi.
Catedralele magice ale Angliei
Aproape toate catedralele şi mânăstirile din Anglia au fost ridicate pe „pământ sfânt”, adică pe un loc de cult, folosit şi respectat ca atare, încă din preistorie, de către locuitorii regatului insular. Cei ce doresc să viziteze astăzi vechile biserici găsesc, cel mai adesea, numai ruine aflate în mijlocul unor parcuri căzute în paragină. Printre puţinele edificii care au rezistat acţiunii distrugătoare a timpului se numără catedralele de la Salisbury (comitatul Wiltshire) din secolul 13 şi St. David (Wales), a cărei construcţie a început în jurul anului 1180.
Confiscarea posesiunilor bisericeşti şi instituirea de noi impozite clericale – împreună cu desfiinţarea mânăstirilor şi persecuţiile declanşate împotriva preoţilor şi a călugărilor – s-au petrecut între anii 1536 şi 1540, din ordinul regelui Henric VIII (1491-1547), care a găsit cu cale să se opună puternicului papă Leon X, cel ce îl excomunicase pe reformatorul Martin Luther. Mai târziu, când papa Clement VII a refuzat să-i acorde monarhului divorţul de prima sa soţie, Catharina de Aragon, care n-a putut să-i nască un fiu, Henric s-a răzvrătit împotriva autorităţii papale, despărţindu-se de Roma şi întemeindu-şi propria biserică, pe care a numit-o „anglicană” şi al cărei conducător suprem a hotărât să devină el însuşi.
Fantome în casa Domnului
Ţinutul din jurul înfloritorului oraş Sarum, situat pe râul Avon (în prezent aparţine de Salisbury) are o istorie mai bogată decât orice altă regiune a Marii Britanii. Aici au trăit oameni încă de acum 7.500 de ani. În secolul 13 s-a construit New Sarum (Noul Sarum), la trei kilometri distanţă spre sud de oraşul vechi. În centrul ambelor comunităţi se afla o casă a Domnului. Catedrala veche se găsea într-un loc rece şi umed, ba chiar şi bântuit de fantome – potrivit mărturiilor unor călugări, consemnate în documente păstrate în arhive până în zilele noastre.
Legenda spune că, după ce episcopul a decis să se caute un amplasament adecvat pentru o nouă catedrală, un arcaş a tras o săgeată (exact ca în poveştile cu Ştefan cel Mare), urmând ca pe locul unde ea avea să atingă pământul, să fie înălţat noul lăcaş de cult al oraşului Sarum. Săgeata a lovit o căprioară care, înainte de a muri, s-a târât până la o porţiune de teren aflată în proprietatea bisericii.
Locuitorii din Old Sarum au dat ascultare episcopului lor şi, lucrând fără întrerupere, între anii 1220 şi 1258, au înălţat pe locul unde murise căprioara catedrala St. Mary, unul dintre edificiile engleze care prezintă caracteristicile arhitecturii gotice timpurii, în toată puritatea lor. În jurul catedralei a luat apoi fiinţă New Sarum – şi nu există nicăieri în Anglia o aşezare întocmită după un plan atât de ordonat şi sistematic. Lucrările de construcţie la casa Domnului, cu turnul ei înalt de 123 metri, au fost extrem de costisitoare, iar finanţarea lor a fost posibilă numai datorită manufacturilor textile din zonă, pe atunci deosebit de prospere.
Catedrala St. David: loc de iradiere
Mai puţin spectaculoasă, dar mai plină de enigme, este istoria catedralei St. David, ridicată în orăşelul cu acelaşi nume, socotit încă din Evul Mediu timpuriu ca fiind „oraşul sfânt al velşilor”. Aici şi-a desfăşurat activitatea misionară şi tot aici a murit sfântul lor naţional, St. David, care i-a convertit la creştinism pe locuitorii din sudul Ţării Galilor.
Construcţia catedralei, în vecinătatea căreia se mai găsesc şi azi menhire preistorice, a fost începută pe la anul 1180 de către episcopul normand Peter de Leia, care dorea să ofere rămăşiţelor pământeşti ale Sfântului David un lăcaş de odihnă veşnică, pe măsura însemnătăţii lor, ca expresie a recunoştinţei purtate de urmaşi.
Vizitând catedralele din Salisbury şi St. David, numeroase persoane le simt ca pe nişte locuri ce radiază forţă – o percepţie confirmată, de altfel, şi de radiestezişti. Sub fundaţiile acestor clădiri – şi în special în perimetrele unde sunt amplasate altarele şi amvoanele – s-au descoperit cursuri de apă. Orientarea ambelor catedrale după liniile de forţă nevăzute ce străbat suprafaţa globului, către alte locuri cu încărcătură mistică, precum Stonehenge, ca şi situarea lor pe coline sau râuri, le amplifică puterea de atracţie magică.
Porţi către lumea de dincolo
Se spune că, între megaliţii aşezaţi în cerc, energia se simte cel mai puternic dis-de-dimineaţă şi la apusul soarelui, pentru că în aceste momente ale zilei, se deschid porţile către lumea de dincolo. În schimb, se recomandă ca vizitarea catedralelor să se facă pe la ora amiezii, atunci când soarele ajuns la zenit îşi trimite strălucirea prin sticla colorată a ferestrelor, cuprinzând nava centrală a bisericii, într-o aură de binecuvântare şi pace.
„În astfel de locuri se întâmplă întotdeauna ceva cu noi”, observă filosoful german Klausbernd Vollmar, „deoarece în decursul timpului, s-a concentrat acolo o energie benefică care ni se transmite nouă, celor ce venim în contact cu ea”. Pentru Vollmar, catedralele, mânăstirile, ruinele sacre, dar şi ansamblurile de megaliţi neolitici sunt nişte „insule binefăcătoare” şi el îi sfătuieşte pe cei ce merg să le vadă, să se reculeagă mai întâi câteva momente, pentru „a deveni receptivi la iradierea lor meditativă”.
Călugărul alb şi călugărul negru
Vizitatorii bisericilor engleze au prilejul de a trăi cu maximă intensitate magia locului, la solemnităţile ecleziastice. Aşa, de pildă, slujba de Crăciun de la catedrala din Norwich (comitatul Norfolk) este pusă în scenă asemenea unui spectacol de teatru medieval. La miezul nopţii, un călugăr înveşmântat în alb şi un altul purtând o rasă de culoare neagră, aprind primele lumânări în interiorul cufundat în întuneric al bisericii. Iar la sfârşitul serviciului divin, episcopul ridică deasupra capului un disc aurit, ce reflectă o rază de lumină pe care o retrimite în nava centrală a bisericii. Mesajul este cât se poate de limpede: lumina s-a născut încă o dată pentru noi.
Fără nicio îndoială, rădăcinile acestui obicei trebuie căutate departe în timp, într-o epocă preistorică, în care o populaţie necunoscută săvârşea ritualuri asemănătoare la solstiţii, aşeza blocuri de piatră în cerc şi ridica movile funerare.
Autor : Andrei Cheran
Formula As