În anul 1937, Antonescu se hotărăște să intre în politică și este propus ca ministru al Apărării Naționale în Guvernul condus de Octavian Goga. După lovitura de stat din 10 februarie 1938, a lui Carol al II lea, și numirea Guvernului condus de patriarhul Miron Cristea, debutase dictatura carlistă. Antonescu a rămas Ministeru al Apărării și aparent se înțelegea cu regele. Asta până când generalul Antonescu a început să-l critice fățiș pe monarh.
Antonescu era nemulțumit de politica lui Carol al II lea dar și de influența camarilei. Îi trimite chiar și un memoriu prin care îl sfătuia cum să procedeze în condiția delicată în care se afla România. Mai precis, din septembrie 1939, Germania Nazistă invadase Polonia, declanșând un blitzkrieg nimicitor în Europa Centrală și Vestică. România rămăsese fără aliații tradiționali. Franța și Anglia aveau mari probleme cu Hitler. În tot acest timp, țara noastră ajunsese prinsă în dușmani care puseseră deja ochii pe România Mare, la vest ungurii, la est sovieticii, iar în sud, bulgarii.
Colac peste pupăză, armata română era slab pregătită pentru a face față unor eventuale invazii. Carol al II lea s-a arătat deranjat de sfaturile lui Antonescu. L-a perceput ca pe un inamic și l-a trimis în domiciliu forțat la Mănăstirea Bistrița. Generalul Antonescu, aproape devenise deținut politic. Salvarea lui Antonescu a fost de fapt drama României Mari din vara lui 1940. România rămâne rând pe rând fără Transilvania de Nord-Vest,Basarabia, nordul Bucovinei și Cadrilaterul.
Hitler îi mulțumise și pe unguri, și pe ruși dar și pe bulgari. În felul acesta își putea continua avalanșa în vest, pregătind în secret și o lovitură puternică pentru URSS. România a fost păstrată pentru rezervele de petrol și poziția sa strategică în planul Barbarossa. Modul în care regele și Guvernul Gigurtu au acceptat aceste pierderi teritoriale, cu o atitudine umilitoare, a scandalizat opinia publică. De situație au profitat și legionarii, aflați în conflict cu Carol al II lea, mai ales după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu și măsurile luate de rege împotriva acestora. Legionarii au provocat agitație, ducând țara în pragul războiului civil.
Generalul dă șah la rege
Pe fondul agitațiilor sociale, Antonescu fuge de la mănăstirea Bistrița și se întâlnește cu Iuliu Maniu, liderul PNȚ. Generalul și Maniu pun problema îndepărtării lui Carol al II lea și formarea unui Guvern de uniune națională, din care se facă parte partidele istorice dar și legionarii. Pe 3 septembrie, Antonescu se întâlnește cu Carol al II lea, la palat.
Depășit de contextul extern dar și de ceea ce se întâmpla în țară, regele i-a cerut lui Antonescu să formeze un Guvern. În schimb, pe 4 septembrie, Antonescu i-a cerut lui Carol al II lea, puteri depline. Monarhul a acceptat. Antonescu a luat legătura cu Maniu, Brătianu și Horia Sima, pentru a forma Guvernul de Uniune Națională. Antonescu începuse tratativele și cu Germania Nazistă, fiind preferat, de Hitler.
Așa cum mărturisea Whilhelm Fabricius reprezentantul diplomatic al nemţilor în România, Antonescu era gata să le satisfacă toate pretențiile. Pe 5 septembrie, s-a jucat ultimul act, al înlăturării lui Carol al II lea. Antonescu i-a cerut regelui să abdice, anunțându-l că nu-i mai poate garanta securitatea lui și familiei. Practic, a fost o amenințare cât se poate de clară. Pe 6 septembrie Carol al II lea a abdicat. Rege ajungea, fiul său, Mihai I, dar stăpânul de facto al României erau Ion Antonescu. Pe 14 septembrie a fost proclamat statul național-legionar. Antonescu a luat prima hotărâre controversată care avea să marcheze destinul României. Aceea de a se alia cu Germania Nazistă.
România s-a angajat să plece pe frontul de est cu nemții, contra sovieticilor. „Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”, mărturisea Antonescu, după ce a fost arestat în august 1944. A doua decizie controversată a fost continuarea războiului alături de nemți, după eliberarea Basarabiei, și trecerea Nistrului, în teritoriu rusesc, în vara lui 1941. Și asta cu o armată slab dotată și pregătită pentru luptele cu tancurile.
A fost considerată cea mai mare eroare a lui Antonescu, o decizie care a costat viața a peste 100.000 de soldați români, și a marcat cea mai umilitoare înfrângere din istoria României. Totodată dictatura lui Antonescu a fost marcată și de violențele antisemite ale legionarilor, lupta mareșalului cu legionarii dar și pogromul de la Iași.
