Pe locul unde, în prezent, se află Europa Centrală şi de Est exista inițial o întindere mare de apă dulce din care s-au desprins, în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, Marea Baltică, Marea Caspică şi Marea Neagră. Ca dovadă că exista o conexiune între cele trei întinderi de apă, specii de pești se regăsesc în toate cele trei mări.
Evoluția ulterioară a dus la separarea mărilor din punct de vedere ecologic, Marea Caspică evoluând ca mare închisă, iar Marea Neagră a trecut printr-un proces geologic ce a deschis comunicarea cu Marea Mediterană. Până atunci, apa Mării Negre era dulce, iar nivelul mării era sub actualul nivel cu zeci de metri. Mai multe specii de pești au supraviețuit în Marea Neagră de pe vremea în care apa ei era dulce. Spre exemplu, sturionii, care migrează în Dunăre pentru a-şi depune icrele. Pe lângă aceștia, în Marea Neagră trăiesc şi alte specii de apă dulce: scrumbia, dar şi o specie de scoică.
Legenda lui Noe
Una dintre legende leagă potopul biblic de Marea Neagră și spune că pe aici a navigat Noe în drumul său spre Muntele Ararat. Exploratorul Robert Ballard, cel care a descoperit şi Titanicul, a venit cu o echipă de cercetători în Marea Neagră, pentru a căuta dovezi referitoare la Potopul lui Noe pe meleagurile noastre. Exploratorul împreună cu echipa sa au făcut fotografii şi au cules mostre de sedimente de pe fundul Mării Negre, de la o adâncime de aproximativ 170 de metri, potrivit unui articol publicat în Washington Post. Zonele care au fost inundate aparțineau unui ținut uscat, inundat brusc de apă sărată.
Tărâmul amazoanelor
Amazoanele, femeile războinice, au trăit, susțineau istoricii, pe țărmul de nord al Mării Negre, dar şi la gurile de vărsare ale Dunării. În Antichitate, au circulat o serie de legende care le aveau pe amazoane în prim plan: „Zeul Apolo se îndreaptă spre Xanthos, ducându-se la amazoanele cele dibace la călărie şi spre Istru”, conform lui Pindar, poetul Tebei.
Într-o altă scriere de-a sa el vorbește despre Artemis, care era „numită Istriana, fie după Istru, în jurul căruia locuiesc amazoanele, care o cinstesc mult pe zeiţă, fie după tribul scitic al taurilor, care locuiesc în preajma Istrului şi care, de asemenea, o cinstesc şi pe Artemis“.
Aceleași amazoane apar și în scrierile filosofului Platon, care vorbește despre soțiile războinice ale sarmaților de la Pontul Euxin: „Cât despre vremurile noastre, bunăoară, știu că în jurul Pontului se află o mulțime nenumărată de femei numite sarmatide, cărora li s-a rânduit, ca și bărbaților, să ia parte nu numai la călărie, ci chiar la mânuirea arcurilor și a celorlalte arme, exerciții pe care le fac și ele deopotrivă cu bărbații”.
Otomanii, care au stăpânit ținutul dobrogean, dar și întinderea Mării Negre, au tâlcuit și ei o legendă care să explice furtunile ce apar din senin pe întinderile albastre de la Pontul Euxin. Se spune că un drăcușor a fost atras de unduirile argintii ale apei, crezând că la fund este o comoară. În căutarea ei, și-a pierdut pipa în mare și, de atunci, drăcușorul se aruncă în Marea Neagră în căutarea ei și astfel provoacă valuri mari și întunecă apa.
Râul subacvatic din Marea Neagră
O altă curiozitate legată de Marea Neagră este fluviul submarin care curge prin Strâmtoarea Bosfor de-a lungul fundului Mării Negre, descoperit de o echipă de cercetători britanici de la Universitatea din Leeds, conform „The Daily Mail“. Pe alocuri, apa are o adâncime de 35 de metri și o lățime de peste 800 de metri. Dacă ar fi fost la suprafață, oamenii de știință estimează că ar fi fost al șaselea râu ca mărime de pe Terra, din punct de vedere al debitului.
Denumirile Mării Negre
Marea Neagră, care se colorează în diferite nuanțe, de la albastru închis până la lila deschis, în funcție de cantitatea de sedimente pe care le aduce Dunărea în mare, de microalgele ce se dezvoltă în apa mării, de felul în care razele soarelui se oglindesc pe luciu, a purtat de-a lungul timpului diferite nume.
Scriitorul Cristian Cealera, autorul a trei volume „Poveștile Mării Negre“, spune că în prima etapă a colonizării antice, prin secolele VII-VI î.H., grecii ajunși aici au numit-o „Pontos Axeinos“, care se traduce ca „Mare Neprimitoare“. Termenul „axeinos“ derivă însă dintr-un nume și mai vechi, de sorginte scitică se pare, și anume „Axaina“, „axshaena“, care se traduce ca „întunecat“, „neclar“. Genovezii foloseau în hărțile de navigație costieră denumirea de „Mare Maggiore“ („Marea cea Mare“).
Grecii, care au întemeiat colonii pe toate țărmurile bazinului pontic, au folosit numele de „Pontos Euxeinos“ („Marea Primitoare“). Odată cu stăpânirea romană, termenul a fost ușor modificat și a devenit, în latină, „Pontus Euxinus“. Însuși Mircea cel Bătrân, la finele veacului al XIV-lea, când stăpânea Dobrogea, se declara conducător al Țării Românești și al altor teritorii „până la Marea cea Mare”. Ulterior, Imperiul Otoman a folosit termenul de „Marea Neagră“ („Kara Deniz”).
În 1996, cele șase țări riverane Mării Negre, respectiv Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia și Ucraina, au semnat Planul Strategic de Acțiune pentru Marea Neagră. Documentul conține cel mai complet set de strategii și măsuri pentru salvarea și reabilitarea Mării Negre, iar de la semnarea sa, la 31 octombrie, sărbătorim, în fiecare an, Ziua internațională a Mării Negre.
