Pietrele Muierilor sunt un grup de stânci din Munţii Obcina Mare ce s-au ales cu acest nume pe baza unei legende vechi de sute de ani. În anul 1717, când tătarii au năvălit în Moldova, femeile din Solca ar fi reuşit să respingă atacul acestora, fiind ascunse prin stâncile respective.
Legenda Pietrelor Muierilor este una dintre cele mai interesante poveşti ce pot fi auzite în Bucovina. Stâncile, modelate în gresie, cu forme foarte ciudate, din Munţii Obcina Mare sunt obiectul unor istorisiri interesante ce oamenii din localităţile Solca sau Suceviţa ţin să le povestească turiştilor ce trec prin aceste zone.
Cea mai veche legendă este cea care spune că în urmă cu câteva sute de ani, în jurul anului 1717, tătarii urmau să atace Solca. Localnicii au aflat despre intenţia tătarilor, astfel că bărbaţii s-au ascuns pe dealurile din jurul satului Solca, în timp ce femeile, copiii şi bătrânii s-au refugiat printre stâncile din pădure.
Invadatorii au fost luaţi prin surprindere de soldaţii moldoveni, astfel că în scurt timp armata cotropitoare a fost împrăştiată în mai multe cete. Un grup de tătari a ajuns între stâncile unde erau ascunse femeile din sat, care i-au atacat cu săgeţi şi pietre, reuşind să-i pună pe fugă. Totuşi, în acea luptă mai multe femei au murit. Se spune că în noaptea de Sfântul Dumitru, se aud cum sufletele femeilor moarte ţipă printre stâncile din pădure. Pe baza acestei legende, stâncile din munţii Obcina Mare s-au ales cu numele de „Pietrele Muierilor”.
”Când cugetau ei (locuitorii din Solca – n.r.) că vor avea parte de ceva linişte şi nime´ nu-i va mai călca ceva vreme, tocmai atunci se treziră deodată cu vestea că tătarii, câtă frunză şi iarbă, au trecut râul Suceava pe la Gura Solcăi şi, apucând pe pârâul Solca în sus, se îndreaptă spre dânşii. Solcanii, ştiind prea bine cine-s tătarii şi ce sunt ei în stare să facă, îndată s-au adunat la un loc şi, înarmându-se care cu ce a putut şi cum a putut, porniră înaintea lor ca să se lupte cu dânşii, să-i împingă îndărăt de unde-au venit şi să-şi scape gospodăriile. Pe femei, pe bătrâni şi pe copii îi trimiseră pe Solca în sus spre munţi, să se ascundă prin păduri şi prin grote până va trece urgia. Muierile nu stătură mult pe gânduri ci, cum spuseseră bărbaţii lor luară pruncii ba după fuste, ba în braţe, apucară ceva merinde şi se porniră pe apa Solcăi în sus. (…)
Tătarii, văzându-se înconjuraţi şi bătuţi din două părţi (pe de o parte, din Dealul Coman şi din aşezăturile Slatinei Mari, iar pe de altă parte de sub Dealul lui Vodă – n.r.) pe neaşteptate şi neştiind câţi sunt de mulţi românii, nu se puseră multă vreme împotrivă ci o luară la sănătoasa pe valea Solcăi în sus, pe unde o luaseră muierile mai ´nainte; gândind că, dacă se ascund în munţi, vor scăpa mai lesne de urmăritori. Dar se înşelară amarnic.
Muierile mai sprintene şi mai inimoase, căţărate pe vârfurile stâncilor, cum îi văzură pe tătari apropiindu-se de locul unde-şi adăpostiseră copiii, începură în spaima şi groaza lor cea mare, a ţipa de se clocoteau văile de prin prejur şi a-i întâmpina c-o ploaie de pietre şi stânci pe cari le răsturnau şi le aruncau asupra lor. Tătarii, vîzându-se împresuraţi şi striviţi încă şi mai tare decât în vale, s-au spăimântat aşa de tare că au fugit care încotro nemaiţinând sama de nimică alta decât să-şi scape pielea, trecându-le pe dată bucuria să prade. (…)
Şi aşa scăpară românii solcani, de astă dată, de tătari!… Şi de când au fost muierile lor ascunse printre pietrele, de pe vârful cărora s-au luptat ele cu tătarii, de atunci se numesc pietrele acelea Pietrele Muierilor. Şi tot de atunci, se zice că, uneori, noaptea, se văd mai multe muieri, alergând încolo şi încoace printre dânsele, cu capul despletit, cu părul zburând în aer şi ţipând de se răsună munţii şi văile de prin împrejurime. Se vede că acestea sunt ştimele muierilor care au căzut în luptă cu tătarii”, a povestit folcloristul Simeon Florea Marian, conform Monografiilor Nepublicate ale publicistului sucevean Ion Drăguşanul.
