Cum a apărut Basarabia? 1812
Războiul ruso-turc dintre 1806-1812 a dus la anexarea de către Imperiul Țarist a teritoriului Moldovei dintre „Prut și Nistru, acea parte mai mare și mai fertilă a Principatului Moldovei” (Leon Casso).
Tratatul de pace de la București (Hanul lui Manuc) din 16/28 mai 1812 stipula ca „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut de la intrarea acestuia în țara Moldovei și până la locul în care se întâlnește cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei și până la mare, iar prin gura amintită să fie folosită în comun de ambele părți”.
Multă vreme moldovenii au crezut că Pacea de la București din 1812 nu va fi definitivă. Imperiul Țarist a acaparat un teritoriu străin, ce nu i-a aparținut vreodată, jumătate aproape din teritoriul Moldovei: raialele Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Ismail și Reni, tatarlâcul din Bugeac, și ținuturile: Bălți, Soroca, Orhei, Lăpușa, Hotărniceni, Codul Tigheciului și Greceni. Noul teritoriul acaparat în beneficiul Împărăției Rusiei mai cuprindea 17 târguri și 685 sate cu o populație totală de circa 482.630 de suflete, fiind cu 7400 kmp. mai mare decât cel rămas sub oblăduirea domnului Moldovei. Dintre locuitori: 419.240 erau români; 30.000 erau ruteni; 19130 erau evrei; 6000 erau lipoveni; 3200 greci; 2650 armeni; 1205 bulgari; 1205 găgăuziii.
În 1813 s-a înființat Mitropolia Basarabiei, mitropolit fiind numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, supus Moscovei și nu Constantinopolului.
Leon Casso scria în lucrarea Rusia și bazinul Dunărean: „prin bucata din Moldova alipită la Rusia ni s-a dat putința pentru prima oară să dovedim popoarelor creștine din Balcani în ce constă deosebirea dintre creștinii de sub jugul otoman și gradul de fericire ce i-ar aștepta, dacă ar fi adumbriți de aripile vulturului cu două capete”.
Țarul Alexandru I dorea să facă „această roditoare țară să se însuflețească de o nouă viață”, fiind un exemplu de bună administrare. În anul 1818 a fost adoptat Așezământul regiunii înființate Basarabia, o „constituție” în care se acordau o serie de drepturi, în principal menținerea vechilor legi și obiceiuri din Moldova, dar și întrebuințarea limbii majorității.
Acum a început politica de creare, de către Imperiul Țarist, a unei identități și limbi moldovenești, din dorința de a demonstra că Moldova dintre Prut și Nistru ruptă din trupul Țării Moldovei, are o altă identitate și chiar o altă limbă. În fapt, se doreau menținerea stabilității și calmului în acest ținut nou organizat și integrarea lui treptată în Imperiul Țarist, apoi transformarea într-o gubernie rusească.
Istoricul Ion Nistor analiza schimbările petrecute după anul 1825, când la moartea țarului Alexandru I, noul țar Nicolae I (1825-1855) a instaurat autocratismul brutal, suprimând orice tip de autonomie locală existentă în Basarabia. A fost abrogat Așezământul și înlocuit, cu Regulamentul privind administrarea regiunii Basarabia, al lui Voronțoviii, care a dus la suprimarea legilor țării, înlocuirea dregătorilor moldoveni cu cei ruși veniți în Basarabia – care nu cunoșteau țara, limba, tradițiile și datinile. A fost introdusă limba rusă în administrație, iar localnicii siliți să o învețe, rușii fiind impuși ca „o națiune stăpânitoare”.
Urmările au fost tragice: limba română a dispărut din administrație și biserică, rusificarea fiind impusă cu toate mijloacele. Emigrarea țăranilor români din Basarabia în Moldova, începută chiar în 1812 (30.000 țărani au trecut Prutul), s-a accelerat după răspândirea zvonurilor legate de introducerea șerbiei, la fel ca în restul Imperiul Țarist. Emigrarea a fost interzisă de autoritățile ruse, pretextul fiind legate de „ciuma” ce bântuia Moldova.
Pentru a repopula localitățile pustiite, în special Sudul Basarabiei – adică Bugeacul, Imperiul Țarist a adus coloniști din diverse țări precum: Turcia, Polonia, Germania, Elveția. Coloniștii s-au așezat în județele: Akkerman, Ismail și Bender (Tighina), unde locuiseră tătarii pe care rușii i-au strămutat în 1808 în Crimeea. Coloniștii primeau suprafețe de pământ 60 desetine pe cap de familie, privilegii și scutiri de serviciul militar și impozite. Au fost aduși coloniști bulgari în anii 1819-1820, iar până la sfârșitul secolului al XX-lea a fost adus un număr mare de bulgari, dar și germani, ruteni, galițieni). De asemenea, o parte a populației evreiești din Moldova a emigrat în Basarabia unde au fost înființate 16 colonii evreiești.
Imperiul Țarist a făcut mari eforturi pentru schimbarea compoziției etnice a Basarabiei, dar baza populației a rămas țărănimea română.
În anul 1856, după Războiul Crimeii (1853-1856), învinși de coaliția anglo-franco-turcă, rușii au trebuit să se retragă din sudul Basarabiei, care a revenit Moldovei. Articolele XX și XXI ale Tratatului de la Paris (30 martie 1856) prevedeau: „Noua frontieră va pleca de la Marea Neagră la (…) est de lacul Burna Sola, va ajunge perpendicular pe șoseaua Akkerman, va urma această șosea până la Valul lui Traian, va trece la Sud de Bolgrad, va urca de-a lungul râului Ialpug până la Sărățiea și va sfârși la Katomori pe Prut. Mai sus de acest punct vechea frontieră dintre cele două imperii nu va suferi nicio modificare”.
Oamenii politici moldoveni nu au fost însă mulțumiți de această restituire parțială. Astfel, logofătul moldovean Vasile Ghica, adresa un document puterilor aliate prin care arăta că întreaga Basarabie trebuia redată Moldovei.
Țarul Alexandru II s-a simțit lezat de această pierdere a „patrimoniului național”, iar Basarabia rămasă in Imperiul Țarist a fost supusă aceleiași politici de rusificare forțată și schimbare a compoziției etnice. După războiul ruso-turc din 1877-1878 și cucerirea independenței de către statul român, țarul răpește a doua oară județele Cahul, Bolgrad și Ismail, cu toate că România intervenise într-un moment critic pentru armata țaristă, înclinând soarta războiului spre ruși.
1917-1918
Rusificarea nu a fost atât de eficientă pe cât s-a preconizat, astfel că, la recensământul din 1897, birourile rusești de statistică nu au evidențiat moldovenii (românii), aceștia fiind trecuți ca ortodocși, omițându-se etnia moldovenească majoritară încă în Basarabia.
Răscoalele din Imperiul Țarist și apoi Primul Război Mondial au arătat că Imperiul nu era o țară omogenă etnic, lingvistic, cultural sau religios, iar poporul din Basarabia era chiar ostil rușilor.
În urma revoluției ruse din martie 1917, ce a dus la abdicarea țarului Nicolae al II-lea și instituirea unui guvern provizoriu la Sankt Petersburg, în Basarabia a apărut speranța că, sub noul regim, provincia își va putea dobândi autonomia. În curând, s-au constituit partide politice (Partidul Național Moldovenesc, Partidul Progresist Moldovenesc, Partidul Socialist Revoluționar Moldovenesc din Odessa), iar în lunile care au urmat au avut loc numeroase adunări grupând reprezentanți ai diverse categorii socio-profesionale (militari, învățători, studenți, țărani) ce și-au exprimat dorințele cu privire la viitorul Basarabiei. Atât în programele partidelor, cât și în rezoluțiile adunărilor populare, se regăseau idei comune, precum: sprijinul acordat guvernului provizoriu rusesc, obținerea autonomiei administrative, judecătorești, bisericești și economice a Basarabiei, garantarea drepturilor naționale și cetățenești pentru toți locuitorii, oprirea colonizărilor cu străini, împroprietărirea țăranilor, autocefalia Bisericii Ortodoxe din Basarabia, introducerea limbii române în administrație, justiție, școală etc.
Modelul revoluționar rus a ajuns rapid și în Basarabia, unde chiar la începutul lunii februarie 1917, a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate ce a dorit organizarea unei adunări legislative. Și alte categorii sociale: clerul, învățătorii, soldații s-au organizat cerând autonomia Basarabiei.
La 3 aprilie 1917 a fost creat Partidul Național Moldovenesc condus de Vasile Stroescu (președinte de onoare), printre fruntași fiind: Paul Gore (președinte), Vladimir Herța, Pantelimon Halipa (vicepreședinți), Onisifor Ghibu (secretar), Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Teofil Ioncu, Ion Buzdugan, generalul M. Donici. Partidul a scos un ziar Cuvântul Moldovenesc (martie 1917-martie 1918) și a format Blocul Moldovenesc, facțiunea cea mai numeroasă din Sfatul Țări, și cea care au hotărât Unirea.
Tot în aprilie 1917 au avut loc Congresul Cooperatorilor din Basarabia (6-7 aprilie 1917), Congresul Învățătorilor din Basarabia (11-13 aprilie), dar și Congresul Eparhial (19-24 aprilie 1917), toate cerând autonomia politică și organizarea bisericii în Basarabia.
În mai 1917 au avut loc: Congresul Guberial al Sovietelor (19 mai 1917) care a discutat chestiunea națională în Rusia; apoi Congresul Studenților Moldoveni (20 mai 1917) condus de Teofil Ioncu; Congresul Țăranilor din Basarabia (21-23 mai 1917) care a cerut republică federativă; apoi Congresul Învățătorilor Moldoveni (25-28 mai 1917), unde poetul A. Mateevici a polemizat cu învățătorii deznaționalizați, congresul hotărând organizarea învățământului în limba română și introducerea grafiei latine în toate școlile din Basarabia.
Un pericol a apărut în iulie 1917, când Rada ucraineană negocia cu guvernul rusesc ca Basarabia să fie una dintre guberniile noii Ucraine. În fața acestui pericol s-au întâlnit reprezentanții tuturor comisiilor și comitetelor existente (circa 20), întrunite la 20 iulie 1917 și care au hotărât trimiterea unei delegații la Kiev, la consfătuirea Guvernatorilor provinciilor făcând parte din Ucraina autonomă, iar reprezentantul acesteia, V. Cristi, a susținut că Basarabia nu poate fi înglobată în Ucraina, ci trebuie să formeze o unitate autonomă deosebită.
Guvernul rusesc al lui Kerenski însă a stabilit, la 27 iulie 1917, granițele Ucrainei, în care intrau 10 provincii între care și Basarabia. După intervenția delegației de la Chișinău, guvernul Kerenski a recunoscut dreptul de autodeterminare și autonomie al Basarabiei.
Între timp, la Chișinău, sovietul soldaților se organizaseră sub deviza „Toată puterea Sovietelor!”, cerând înlăturarea din armată a tuturor ofițerilor. În lunile august-septembrie 1917 sovietele locale trebuiau să preia controlul asupra structurilor civile și militare locale.
În această perioadă efervescentă Basarabia părea că e supusă la două mari pericole: pericolul bolșevizării și cel a includerii abuzive în componența statului ucrainean. În octombrie 1917 s-a întrunit Congresul Ostașilor Moldoveni care a proclamat autonomia Basarabiei și a hotărât să își aleagă o adunare reprezentativă – Sfatul Țării, organ suprem legislativ al Basarabiei care urma să fie compus din 70% moldoveni și 30% reprezentanți ai celorlalte naționalități, 10 locuri revenind românilor de peste Nistru. Numărul deputaților era de 120: 84 de locuri erau pentru moldoveni (dintre care 44 deputați din cei participanți la congres, 30 deputați reprezentând țărănimea, 10 membri ai partidelor organizațiilor moldovenești), 36 de locuri pentru celelalte neamuri din Basarabia și cele 10 locuri pentru moldovenii de dincolo de Nistru, în cazul în care și-ar fi arătat interesul de a participa la ședințele Sfatului Țării.
Din noiembrie 1917, Sfatul Țării devine organismul reprezentativ al basarabenilor, care va fi deschis la 21 noiembrie 1917, fiind format din deputații aleși și reprezentanții diverselor organizații obștești. Componența acestei adunări era: 47% aveau orientare de centru (Blocul Național Moldovenesc); Fracția Țărănească reprezenta 20%, iar 33% erau procentele social-democraților, social-revoluționarilor și proprietarilor.
Puterea avea să fie deținută de Sfatul Țării, ale cărui măsuri aveau să fie puse în aplicare de către sfatul directorilor generali (un director-președinte și 10 directori: afaceri interne; învățământ; agricultură și probleme țărănești; finanțe; căi ferate, poștă și telegraf; armată; justiție și culte; comerț, industrie, protecția muncii; afaceri externe; control general).
Pan Halippa rostea, la 21 noiembrie 1917, la Solemnitatea de deschidere a Sfatului Țării, următorul discurs: „Domnilor deputați! Când 8 luni în urmă noi toți ne îndoiam, când noi toți eram răpiți de internaționalismul bolnăvicios, creat de către revoluția rusă, noi cei dintâi am ridicat drapelul național, care este o stea călăuzitoare pentru ideea iubirii de patrie, adică a pământului nostru moldovenesc. … Munca noastră a fost foarte grea, întrucât, pe de o parte poporul suferea, amorțit în lanțurile robiei, iar pe de alta – noi recunoșteam că aceste lanțuri nu pot fi rupe îndată. …Noi dorim să trăim în înțelegere frățească cu toate naționalitățile și de aceea noi le propunem să se organizeze. Declar că Partidul Național reprezintă națiunea moldovenească (aplauze). Dar odată cu aceasta, declar că noi suntem departe de gândul de a subjuga pe alții, dimpotrivă dorim să lucrăm în Sfatul Țării pentru binele tuturor naționalităților din Basarabia, care au dreptul să trăiască pe pământul ei ospitalier”.
Un amănunt interesant îl aflăm de la publicistul D.D. Pătrășcanuiv care povestește că a asistat la o ședință a Sfatului Țării ținută noaptea (deoarece ziua deputații se ocupau cu alte treburi), iar fiecare facțiune avea o ședință pregătitoare care se ținea într-o altă sală, unde deputații unui partid discută problemele și iau hotărârile și în ședință publică cunosc problemele și știu ce au de făcut.
Sovietul din Chișinău a refuzat să recunoască Sfatul Țării în noiembrie 1917, iar la începutul lunii decembrie acesta lansează un apel „către muncitori și către toată lumea truditoare”, chemând la luptă împotriva Sfatului Țării, care este învinuit că dorește să ocupe Basarabia fiind în alianță secretă cu Anglia Franța și România.
La 2 decembrie 1917, în fața amenințărilor bolșevice dar și ale celor ucrainene, Sfatul Țării proclamă Republica Democratică Moldovenească, componentă a Republicii Federative Democratice Rusești.
„În această clipă îngrozitoare singura cale de izbăvit pentru Republica Democratică Rusească este ca noroadee ei să se unească și să-și ieie soarta în mâinile lor, alcătuindu-și stăpâniri naționale în hotarele țărilor unde locuiesc.
În puterea și temeiul acestuia și având în vedere așezarea rânduielii obștești și întărirea drepturilor câștigate prin revoluție, Basarabia sprijinindu-se pe trecutul său istoric, se declară de astăzi înainte Republică Democratică Moldovenească, care va intra în alcătuirea Republicii Federative Democratice Rusești ca părtaș cu aceleași drepturi”.
Sfatul Țării nu recunoaște Sovietul Comisarilor Poporului venit la putere în Rusia, iar unitățile militare bolșevice de pe teritoriul Basarabiei declanșează ostilitățile. În acest moment de mare pericol sunt trimiși la Iași Vladimir Cristi și Ion Pelivan pentru a cere sprijinul guvernului român și Antantei. Unitățile armate ale românilor basarabeni au decis nu doar să recunoască Sfatul Țării ci si să îl susțină cu forțe militare.
Haosul provocat de armata rusă aflată în retragere, jafurile, violurile, dar și pericolul bolșevizării (grupuri bolșevice se organizau și doreau să vină în capitala provinciei) au determinat Guvernul de la Chișinău să apeleze la intervenția armatei române. La 22 decembrie 1917, Sfatul Țării trimite o telegramă la Iași guvernului român prin care îi cere să trimită un regiment ardelenesc de urgență care să stea la dispoziția directoratului Republicii Moldovenești.
La 4 ianuarie, 1918 guvernul A. Averescu dă curs cererii și trimite armate românești în Basarabia. Dar lucrurile se precipită; Consiliul Comisarilor Poporului din Rusia rupe relațiile diplomatice cu România declarându-i război, iar bolșevicii din Chișinău doresc să preia puterea cu forța, să lichideze Sfatul Țării, să decreteze în Chișinău starea de asediu și să-i tragă la răspundere pe cei care au cerut trupe românești. Sfatul Țării trece în ilegalitate, în 6-7 ianuarie 1918, iar bolșevicii cer convocarea la Chișinău a unui tribunal revoluționar care să-i condamne pe reprezentanții Sfatului Țării.
Amenințați cu moartea, Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, și Pantelimon Erhan, președintele Consiliului Director, expediază la Iași o telegramă de protest împotriva sosirii trupelor române, în timp ce Ion Pelivan plecase clandestin la Iași pentru a cere disperat ajutorul armatelor române.
Pe 8 ianuarie trupele române ajung la frontieră. Pe 13 ianuarie 1918, armatele române conduse de către generalul Ernest Broșteanu au intrat în orașul Chișinău, unde bolșevicii își concentraseră forțele pentru a ataca guvernul moldovean. Armatele române îi alungă pe bolșevici, iar Rusia Sovietică dă un ultimatum României și îl arestează pe C. Diamandy, ambasadorul român la Petrograd, alături de alți diplomați și de misiunea militară.
Generalul a discutat cu reprezentanții Sfatului Țării și i-a asigurat că venirea la Chișinău are două scopuri: aprovizionarea armatei și asigurarea ordinii. Broșteanu declara „Nici un guvern fără forță organizatorică nu poate realiza problemele ce cad asupra lui. Numai forța poate crea viață liniștită de stat. Creați-vă viața dvs. cum credeți, și nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”.
Sosirea armatei române, care a stabilizat Basarabia, a oprit haosul, frica de anarhie și bolșevizare, iar Sfatul Țării a putut hotărî soarta provinciei.
Astfel, la 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești.
Pașii spre unire au fost dificili și presărați cu amenințări din partea trupelor ruse aflate în degringoladă, din partea Ucrainei, ce își proclamase independența și care dorea anexarea Basarabiei, și din partea bolșevicilor.
Nesiguranța stabilității și chiar existenței Regatului Român, aflat într-o perioadă de armistițiu, cu un Tratat de Pace ce trebuia semnat și care de altfel conținea condiții draconice pentru statul român, care nu va fi ratificat și recunoscut de către regele Ferdinand I, a făcut ca Sfatul Țării să oscileze în ianuarie 1918 între independență și unirea cu România.
Odată cu intrarea armatei române în Basarabia, act agreat de către Germania și Puterile Centrale, în contextul în care trupele acestora încă luptau cu resturile armatei țariste, una dintre problemele urgente – evitarea haosului în această zonă, s-a rezolvat.
Regele Ferdinand a adoptat tactica lipsei de interes față de Basarabia, pentru a nu aproba ideea reprezentanților Puterilor Centrale care spuneau că Basarabia este o compensație pentru cesiunile teritoriale din Dobrogea și cele de la granița cu Austro-Ungaria.
Această tactică a dat roade, unirea Basarabiei fiind percepută așa cum a fost în fapt – o alegere a basarabenilor și nu o compensație dată de Puterile Centrale unei Românii înfrânte.
Constantin Stere a avut un rol important în gruparea forțelor pro-unioniste de la Chișinău, contribuind alături de o întreagă pleiadă de oameni politici la actul unirii. Stere era un personaj cunoscut la București, la Iași, dar și la Chișinău. Revoluționar, arestat și condamnat la ocnă de către autoritatea țaristă tocmai pentru că a luptat pentru drepturile românilor basarabeni, Stere a fost cel care a răspuns reprezentanților minorităților din Sfatul Țării, rușilor în principal: „Poporul românesc n-a venit în Basarabia din afară, el aici s-a născut, aici a fost acel cazan, unde au fiert și s-au topit toate acele elemente din care s-a născut poporul român. Noi n-avem unde ne duce și pe noi nimeni nu ne poate alunga din casa noastră. Un veac fără sfârșit, noi, plecați, tăcuți, conștienți de slăbiciunea noastră, noi am dus jugul, un veac întreg limba noastră a fost persecutată, ca o otravă revoluționară; sacrificii imense făceau aceia, care doreau să-și însușească începuturile culturii naționale. […] Nu uitați, domnilor, că nu numai chestiunea dreptății naționale, ci și chestiunea dreptății sociale, cere să avem tăria și hotărârea de a lua asupra noastră răspunderea. Astăzi voi puteți da poporului pământul cerut de el în condițiunile acceptabile pentru el și nimeni nu poate garanta, că mâine voi veți putea avea această posibilitate”.
Unirea Basarabiei a venit într-un moment critic pentru statul român, fiind negociată de către guvernul Marghiloman cu reprezentanții Sfatului Țării, la Iași și apoi la Chișinău. Aceste negocieri au vizat în primul rând dreptul la proprietate: radicalii doreau o reformă agrară totală, în timp ce proprietarii de pământ doreau să li se respecte dreptul la proprietate.
Pe lângă dreptul la proprietate, autonomia a fost o altă condiție, ca și participarea reprezentanților Basarabiei în guvernul de la Iași.
Alexandru Marghiloman și o parte a guvernului său au sosit la Chișinău, ca urmare a negocierilor duse la Iași, în momentul în care în Sfatul Țării se discuta și negocia unirea cu statul român.
Pe 27 martie/9 aprilie 1918 „în numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărească soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, Se uneşte cu mama sa, România.”
Declarația Unirii a fost semnată de președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț, de Pantelimon Halippa, vicepreședinte al Sfatului, și Ion Buzdugan, secretar.
Condițiile puse de majoritatea românească din Basarabia au fost:
Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
Basarabia avea să rămână autonomă, urmând să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
Basarabia urma să trimită în Parlamentul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.
Unirea Basarabiei a fost rod a unui proces de negociere între reprezentanții Sfatului Țării și a intelectualității române din Basarabia cu guvernul condus de către Alexandru Marghiloman, fiind un proces influențat de către propaganda dusă de ardelenii care doreau și luptau pentru unirea Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului – a Transilvaniei cu România.
La scurt timp după unire, din păcate, a început disputa: cine a făcut unirea și mai ales unde – la Chișinău, la Iași sau la București. A cui a fost rolul hotărâtor: al președintelui Consiliului de Miniștrii – Al. Marghiloman, al lui Constantin Stere, al Armatei române chemată pentru a stabiliza țara sau a românilor de la Chișinău – Ion Inculeț, Pantelimon Halipa, Daniel Ciugureanu, Gherman Pântea, Onisifor Ghibu etc.
Adversarii Unirii au susținut timp de decenii, printr-o întreagă producție istoriografică, că Unirea s-a făcut la București și Iași și a fost impusă cu ajutorul Armatei române la Chișinău. Partizanii unirii au scris și susținut că Unirea a fost rod al voinței românilor din Basarabia.
Acum realizăm că Unirea Basarabiei a fost rodul construcției unui moment istoric aparte: destrămarea Imperiului Țarist și haosul armatei ruse, ideile de autonomie/independență a popoarelor din fostul imperiu, dorința de pace și stabilitate a românilor basarabeni și a recâștigării propriilor pământuri și a propriei limbi, prezența intelectualilor din toate provinciile la Chișinău și voința Puterilor Centrale de a oferi o compensație României, ducând la primul pas din cele trei ale anului 1918 – votul Sfatului Țării și Unirea Basarabiei.
Aflarea Basarabiei în componenţa României Mari are ca dată iniţială votul Sfatului Ţării din 27 martie / 9 aprilie 1918 de unire cu România, iar ca dată finală – zilele de 26-28 iunie 1940. Perioada interbelică constituie etapa de 22 de ani circumscrisă celor două războaie mondiale, etapă în care Basarabia a revenit în spaţiul de cultură şi civilizaţie românească, evoluând în componenţa statului naţional unitar român.
Pe 23 august 1939, Germania și Uniunea Sovietică încheiau Pactul de Neagresiune (sau Pactul Ribbentropp – Molotov) ce avea un protocol adiţional secret în care, la punctul 3, se arăta „interesul” pe care-l manifesta Uniunea Sovietică pentru Basarabia şi „totalul dezinteres” al Germaniei „faţă de acest teritoriu”. Acest „interes” a fost pus în aplicare în vara anului 1940, când România a fost nevoită, din nou, să se supună voinței marilor puteri și să cedeze Basarabia și Bucovina de Nord. Teritoriul dintre Prut și Nistru avea să revină în componența României în anul 1941, însă prin Convenţia de Armistiţiu de la Moscova din 12-13 septembrie 1944 s-a impus statului român să recunoască intrarea în componenţa Uniunii Sovietice a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a teritoriului Herţa. Aflarea Basarabiei timp de aproape o jumătate de secol sub ocupaţie sovietică i-a blocat în mare măsură sau atenuat identitatea firească – etnică, lingvistică, culturală -, impunându-i-se alta, fie străină şi opusă propriei identităţi, fie falsificatorie. Este datoria noastră să spunem adevărul și să sperăm că, la un moment dat, nu foarte îndepărtat, vom ajunge să retrăim clipe de emoție și entuziasm așa cum au trăit cei care au făcut România Mare.
