Est versus Vest: Povestea nespusă a marii schisme a creștinismului

Est versus Vest-Povestea nespusă a marii schisme a creștinismului

Creștinismul este una dintre cele mai importante religii din lume. Are o istorie lungă, care a fost adesea plină de crize, lupte și persecuții. Desigur, pe măsură ce secolele au trecut, au trecut și credințele religioase, învățăturile și regulile fundamentale. Și în timp, creștinii au început să dobândească puncte de vedere diferite despre religia lor. Din această cauză, creștinismul original a început să se ramifice, iar după Marea Schismă s-a împărțit în două școli de gândire separate. Ei au modelat dezvoltarea lumii pentru secolele care au urmat.

Marea Schismă îi desparte pe creștini

Marea Schismă, cunoscută și sub denumirea de Schisma Est-Vest sau Schisma din 1054, a fost un eveniment semnificativ din istoria creștină care a avut ca rezultat divizarea dintre Biserica Ortodoxă Răsăriteană și Biserica Romano-Catolică de Apus. Această schismă a avut implicații religioase, culturale și politice profunde, modelând cursul creștinismului pentru secolele următoare. Pe măsură ce creștinismul a devenit religia dominantă în Europa medievală și renascentistă, diviziunea a provocat unele ondulații semnificative în societate, politică și fluxul istoriei în sine.

Timp de multe generații după moartea lui Hristos, creștinii au fost persecutați și au fost nevoiți să adere la credința lor în secret. Abia în 313 d.Hr., la Edictul de la Milano, religia lor a fost dezincriminată și acceptată în întreaga lume civilizată. În 380 d.Hr., a devenit religia de stat a Imperiului Roman și a devenit rapid cea mai importantă religie europeană. A rezistat astfel timp de câteva secole, dar până în Evul Mediu au început să apară diferențe între învățături, toate ducând la Marea Schismă.

Est versus Vest-Povestea nespusă a marii schisme a creștinismului
Papa Leon al IX-lea (1049–1054) a fost o figură cheie în timpul Marii Schisme. În timp ce papalitatea sa a pregătit terenul pentru tensiuni, despărțirea oficială a avut loc după moartea sa, marcată de excomunicații reciproce în 1054.

Diferențele doctrinare au jucat un rol central în Marea Schismă, reflectând dispute teologice de lungă durată care s-au intensificat treptat de-a lungul secolelor. Aceste diferențe au cuprins diverse aspecte ale doctrinei creștine, inclusiv nuanțe teologice și practici ecleziastice. Disputele teologice s-au făcut de secole între Bisericile de Răsărit și de Vest. Probleme precum natura Duhului Sfânt, folosirea pâinii azime în Euharistie și autoritatea Episcopului Romei (Papa) au fost printre punctele cheie de dispută.

Una dintre cele mai semnificative dezacorduri doctrinare s-a învârtit în jurul includerii termenului „filioque” în Crezul de la Niceea. Crezul original de la Niceea, stabilit la Primul Sinod de la Niceea în 325 și modificat ulterior la Primul Sinod de la Constantinopol din 381, a afirmat procesiunea Duhului Sfânt numai de la Tatăl.

În Occident, în special în Biserica vorbitoare de latină, expresia „filioque” („și Fiul”) a fost adăugată la Crezul de la Niceea. Această adăugare a afirmat că Duhul Sfânt purcede atât de la Tatăl, cât și de la Fiul. Cu toate acestea, Biserica Răsăriteană, care a folosit crezul original de la Niceea fără clauza filioque, a considerat aceasta ca o modificare neautorizată a unui crez stabilit de un conciliu ecumenic. Controversa filioque a devenit un simbol al diferențelor teologice și culturale, contribuind semnificativ la schismă.

Problema autorităţii papale şi a primatului Episcopului Romei, Papa, a fost un alt punct de dispută doctrinară. Papa a pretins o poziție de supremație asupra întregii Biserici creștine, afirmând autoritatea de a lua decizii doctrinare și de a interveni în treburile altor patriarhii. În contrast, Biserica Răsăriteană, în special Patriarhia Constantinopolului, a subliniat un model mai conciliar de guvernare. Deși recunoaște importanța istorică a Romei, Orientul nu a acceptat pretenția Papei de autoritate unilaterală. Această divergență în guvernarea și autoritatea ecleziastică a contribuit la ruptură.

Dincolo de formulările doctrinare specifice, au existat diferențe în practicile liturgice și tradițiile ecleziastice. Folosirea diferitelor limbi în slujbele de cult (latina în Occident, greacă în Orient) și variațiile în riturile liturgice au contribuit la un sentiment de divergență culturală și religioasă. În plus, Biserica Răsăriteană a pus un accent puternic pe misticism și teosis (procesul de a deveni una cu Dumnezeu), în timp ce Biserica Apuseană, influențată de teologia latină, a avut accentul teologic distinctiv.

Dezacorduri aprinse în cadrul creștinismului

Factorii politici au jucat și ei un rol. Lupta pentru putere dintre Patriarhul Constantinopolului și Papă de la Roma, precum și amestecul conducătorilor seculari în treburile ecleziastice, au tensionat și mai mult relațiile. Acești factori s-au împletit adesea cu evoluții geopolitice mai ample și cu lupte pentru putere atât în ​​sfera ecleziastică, cât și în sfera seculară.

În Imperiul Roman de Răsărit, centrat în Constantinopol, relația dintre împărat și Patriarhul Constantinopolului a fost adesea caracterizată de o puternică influență imperială asupra afacerilor ecleziastice. Împărații au căutat să exercite control asupra Bisericii pentru a-și consolida autoritatea și a menține stabilitatea politică. În mod similar, în Imperiul Roman de Apus, mai ales pe măsură ce a trecut în Sfântul Imperiu Roman, a existat o tradiție de cooperare între Papă și conducătorii seculari. Conceptul de „supremație papală” a crescut, Papa devenind o autoritate spirituală și, uneori, un intermediar de putere politică.

Est versus Vest-Povestea nespusă a marii schisme a creștinismului
Dezacordurile doctrinare au jucat un rol fundamental în originea Marii Schisme, cum ar fi includerea termenului „filioque” în Crezul de la Niceea. Icoană înfățișând pe împăratul Constantin și pe episcopii Primului Sinod de la Niceea (325) ținând Crezul Niceno-Constantinopolitan din 381

Episcopul Romei, cunoscut sub numele de Papa, a început să susțină pretenții de jurisdicție universală și supremație asupra întregii Biserici creștine. Această pretenție de autoritate sa extins dincolo de chestiunile spirituale și a cuprins domenii politice și doctrinare. Eforturile Papei de a-și afirma autoritatea asupra altor patriarhii, inclusiv a Patriarhiei Constantinopolului, au dus la tensiuni și rezistență din partea episcopilor estici, care se fereau de ceea ce percepeau ca o încălcare a autonomiei lor tradiționale.

„Dacă Pontiful Roman, așezat pe tronul înalt al gloriei Sale, dorește să tună asupra noastră și, ca să spunem așa, să ne arunce mandatele de sus, și dacă dorește să ne judece și chiar să ne conducă pe noi și Bisericile noastre , nu sfătuindu-se cu noi, ci după propria lui plăcere arbitrară, ce fel de fraternitate sau chiar ce fel de părinte poate fi aceasta? Noi ar trebui să fim sclavii, nu fiii, ai unei astfel de Biserici, iar Scaunul Roman nu ar fi mama evlavioasă a fiilor, ci o stăpână dură și imperioasă a sclavilor.”

Controversa iconoclastică din secolele al VIII-lea și al IX-lea, care a implicat dezbateri privind utilizarea icoanelor religioase, a avut și ramificații politice. În timp ce atât Estul, cât și Vestul au fost afectați, soluționarea controversei din Est fără o contribuție semnificativă din partea Papei a crescut suspiciunile în Vest cu privire la independența și autoguvernarea Bisericii Răsăritene. La tensiune s-a adăugat răspândirea creștinismului în zone precum Europa de Est și Balcanii a adus probleme de organizare și jurisdicție ecleziastică. Interesele concurente ale Bisericii Romano-Catolice și ale Bisericii Ortodoxe Răsăritene în activitățile misionare și înființarea de structuri ecleziastice în regiunile nou convertite au creat tensiuni.

Se întâmplă Marea Schismă
În 1054 d.Hr., Patriarhul Constantinopolului, Mihail Cerularius, și Legatul Papal, Cardinalul Humbert, s-au excomunicat reciproc în ceea ce este considerat începutul formal al schismei. Acest act a simbolizat ruptura ireparabilă dintre Bisericile Răsăritene și cele Occidentale. Schimbul de anateme, sau blesteme formale, între Est și Vest a adâncit diviziunile. Biserica Ortodoxă Răsăriteană și Biserica Romano-Catolică erau acum entități separate oficial. Aceste excomunicari au fost punctul culminant al unui conflict de lungă durată și cu mai multe fațete, care amenința să izbucnească în ceva mult mai mare.

În 1054, Papa Leon al IX-lea a trimis la Constantinopol un legat papal, cardinalul Humbert de Silva Candida, cu misiunea de a soluționa disputele în curs. Cu toate acestea, în loc să favorizeze reconcilierea, evenimentele au luat o întorsătură spre rău. În timpul unei slujbe liturgice la Hagia Sofia, cardinalul Humbert a pus pe altar o bula de excomunicare. Acest taur, cunoscut sub numele de „Bulul de excomunicare împotriva patriarhului Mihai Cerularius”, conținea un limbaj puternic care denunța acțiunile și credințele Bisericii Răsăritene. Ca răspuns, patriarhul Michael Cerularius a emis o contra-anatemă, excomunând cardinalul Humbert și asociații săi. Acest schimb reciproc de anateme a marcat separarea formală dintre Biserica Ortodoxă Răsăriteană și Biserica Romano-Catolică.

Excomunicațiile reciproce au rupt simbolic legăturile ecleziastice dintre Est și Vest. Însemna că încălcarea a atins un punct fără întoarcere, iar cele două biserici erau acum oficial într-o stare de schismă. Anatemele au reflectat nu numai acuzații specifice, ci și o diviziune doctrinară și culturală mai profundă. Excomunicațiile au subliniat diferențele ireconciliabile în înțelegerea teologică, practicile liturgice și guvernarea ecleziastică. Inutil să spun că acesta a fost punctul de neîntoarcere – și a afectat enorm relația dintre Est și Vest.

Formarea a două biserici

Marea Schismă a dus la înființarea Bisericii Ortodoxe Răsăritene, cu centrul ei la Constantinopol, și a Bisericii Romano-Catolice, cu centrul la Roma. Fiecare și-a dezvoltat tradițiile, doctrinele și structurile ecleziastice distincte. Biserica Ortodoxă Răsăriteană, ieșită din tradițiile Imperiului Bizantin, a menținut un model de guvernare conciliar. Natura autocefală a diferitelor sale patriarhii, inclusiv Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, a permis un grad de independență, fiecare patriarhie având propriul sinod local. Și-a păstrat bogatele tradiții liturgice, puternic influențate de riturile bizantine. Folosirea limbii grecești în slujbele de cult a devenit o trăsătură distinctivă, iar calendarul liturgic a urmat anul liturgic ortodox răsăritean.

Est versus Vest-Povestea nespusă a marii schisme a creștinismului
Se spune că începutul formal al Marii Schisme a avut loc în 1054 d.Hr., când Mihail Cerulariu, văzut în timpul întronării sale aici, și cardinalul Humbert s-au excomunicat reciproc.

Biserica Romano-Catolică, centrată în Roma, a menținut o structură ierarhică cu Papa în vârf. Papa a pretins autoritate asupra întregii Biserici creștine, afirmând supremația papală. Autoritatea centralizată a Papei a permis o structură de guvernare mai unificată. Latina a fost limba liturgică a Bisericii Romano-Catolice, deosebindu-o de Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Liturghia latină, cu riturile și tradițiile sale, a fost folosită în slujbele de închinare în întreaga creștinătate occidentală.

Schisma a avut efecte de durată asupra lumii creștine, contribuind la dezvoltarea ortodoxiei răsăritene și a romano-catolicismului ca tradiții distincte. De asemenea, a influențat cursul istoriei, inclusiv cruciadele și relațiile dintre Europa de Est și cea de Vest. De-a lungul secolelor, s-au făcut diverse încercări de vindecare a schismei, dar niciuna nu a dus la o unitate deplină. În ultimele decenii, au existat dialoguri între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă Răsăriteană, favorizând o mai bună înțelegere și cooperare.

Marea schismă a creat un gol de netrecut

Nu există nicio îndoială că schisma a influențat în mare măsură peisajul geopolitic al Europei medievale și al Imperiului Bizantin. Biserica Ortodoxă Răsăriteană a devenit adânc înrădăcinată în lumea bizantină, în timp ce Biserica Romano-Catolică a jucat un rol central în dezvoltarea creștinătății occidentale. Multe războaie au izbucnit între adepții celor două biserici și cândva națiunile frățești au fost împărțite ireversibil din cauza bisericilor lor respective. Din cauza Marii Schisme, lumea a văzut vărsare de sânge și persecuție imensă, iar Europa a fost separată în două.

În ultimele decenii, au existat dialoguri și eforturi pentru înțelegerea reciprocă între Biserica Ortodoxă Răsăriteană și Biserica Romano-Catolică. Deși s-au făcut progrese, persistă diferențe teologice și ecleziastice semnificative. Catolicismul și Ortodoxia Răsăriteană rămân în continuare fundamental diferite. Adăugați la aceasta diferite confesiuni creștine, cum ar fi protestantismul, restauraționismul și multe altele, și veți obține un fundal religios complex care dezbină credincioșii care – în principiu – aderă la aceeași credință.

Facebook Comments Box
Visited 3 times, 1 visit(s) today
Back To Top