În renumitul orăşel erou de odinioară, Mărăşeşti, s-a aflat până acum două decenii vestita Fabrică Chimică Mărăşeşti, cu o linie de garaj care-i permitea să încarce şi să descarce toate produsele fabricate precum şi înmagazinarea materiilor prime.
Construcţia fabricii a început în anul 1899, sub primul ei director Iosef Hertz, în colaborare cu Firma Zalatmaer Schwefelchies Industrie Act Gesellschaft din Buda Pesta, iar actul constitutiv al Fabricii de Produse Chimice Mărăşeşti a fost semnat la 17 decembrie 1901.
Ulterior la capitalul ei au contribuit şi alte societăţi, chiar şi Banca Comercială Română. De fapt totul a plecat de la cunoscutul latifundiar Ulisse J. Negropontes, socrul generalului Eremia Grigorescu, care a decis să arendeze 12 hectare din moşia sa, în 1899, pe 96 de ani, până la nivelul anului 1995, pentru suma de 1.200 lei pe an, adică în nişte condiţii mai mult decât favorabile, cu promisiunea că firma va ridica în maxim un an şi jumătate fabrica, ceea ce s-a şi întâmplat.
Văzând seriozitatea afaceriştilor, moşierul a decis să vândă cele 12 hectare în 1902, tocmai să nu aibă nici o reţinere şi a învesti cât mai bine în afacerea lor.
„În timpul Primului Război Mondial, ca toate întreprinderile din regiunile unde au fost lupte, fabrica a fost afectată de atacurile provocate de armatele de ocupaţie. Datorită acestui fapt, fabrica a avut de suportat pierderi considerabile, încât după război a trebuit o refacere generală. S-au comandat din nou majoritatea maşinilor şi s-a renovat clădirea după ultimele cerinţe ale tehnicei moderne. Era scutită de orice fel de impozit către stat, judeţ sau comună. Fabrica producea la început numai clei de faină de oase şi de coarne, întrebuinţat pentru îngrăşăminte agricole, negru animal, gelatină comestibilă şi industrială, superfosfat. Societatea producea şi distribuia curent locuitorilor din Mărăşeşti şi Spitalului din localitate. Ca organ superior de conducere era Direcţiunea compusă dintr-un director şi un subdirector” potrivit istoricului Florin Dârdală, de la Arhivele Naţionale-Filiala Vrancea.
Clădirile care compuneau fabrica erau următoarele: localul administraţiei compus din cabinetul directorului, cabinetul subdirectorului, cabinetul corespondentului, dactilografului magazionerului şi contabilului Tot în acest local erau şi două camere ce serveau ca laboratoare chimice. Urma casa cazanelor unde se aflau mai multă recipiente mari cu vapori, care serveau pe de o parte ca forţa motrică iar pe de altă parte produceau vapori necesari pentru extragerea grăsimii din oase. Există şi casa maşinilor unde erau mai multe utilaje de aburi de mărimi fantastice, precum şi turbine cu aburi. Nu trebuie uitată nici instalaţia electrică care pornea întreaga fabrica şi ajungea la locuitorii din Mărăşeşti, la un preţ convenabil ambelor părţi. Pe lângă toate aceste fabrica mai avea încăperi pentru împachetare şi depozitarea produselor.
În 1923 fabrica a produs 100 de vagoane de clei, 30 de vagoane grăsime , 40 de vagoane negru animal (n.a. cărbune extras din substanţe organice) 300 de vagoane îngrăşăminte chimice, avea un capital de 20.000.000 lei şi 300 de lucrători.
Produsele fabricii ajungeau până în Statele Unite ale Americii, în 1937 plecând către această destinaţie peste 300 de tone faină de oase. Fabrica a construit pentru angajaţi, încă din perioada interbelică, o grădiniţă, sală de mese, sală de festivităţi, camera pentru musafiri şi funcţionari, sere de flori. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cu toate condiţiile grele existente, fabrica nu şi-a redus capacităţile de producţie ,înregistrând sub directorii Manole Netea şi Habă Aurel progrese apreciabile. După naţionalizarea din 1948 , fabrica a intrat în proprietatea statului şi a beneficiat de o atenţie deosebită din partea regimului comunist.
„În perioada 1968-1979 din totalul sumelor de bani alocate industriei, 12 la sută au fost repartizate doar industriei chimice. Atunci , când director era un anume Cornel Mariş, s-au construit noi capacităţi la Chimică Mărăşeşti, care şi-a diversificat foarte mult producţia, ajungând să fabrice produse unicat în Europa. După anul 2000 fabrica şi-a închis porţile, tranziţia post decembrista reuşind, ceea ce două războaie mondiale şi câteva crize economice vechi n-au putut face şi anume falimentul”, mai spune Florin Dârdală.
După privatizarea din anii ’90, fabrica a ajuns pe mâinile afaceristului local Lucian Avram, care a vândut-o bucată cu bucată la fier vechi.
„S-a ajuns la falimentarea fabricii din cauza conducerii incompetente. O să spuneţi că aproape toate unităţile colos din ţară au dispărut, nefăcând faţă economiei de piaţă, dar asta era o fabrică unicat. Aici se făcea celebrul spumogen, produs folosit la stingerea incendiilor, atât de apreciat de americani în timpul războiului din Golf. Eram singura fabrică din Sud – Estul Europei care fabricam spumogen şi clei de oase, nu mai spun de cunoscutele chituri şi uleiul de peşte. Aveam desfacere pe piaţă cât nu vă închipuiţi iar cu o conducere pricepută fabrica ar fi rezistat fără probleme şi astăzi”, povesteşte Emilian Braşov, fost şef de plan la Marchim, care a părăsit unitatea în 1992 pentru a se face primar.
Pentru că nu s-a investit intru îndeplinirea criteriilor de mediu, iar investitorul principal nu a mai plătit ratele de privatizare, conform licitaţiei din decembrie 1999 şi contractului din februarie 2000, Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participațiilor Statului a declanşat proceduri legale în instanţă, care s-au finalizat mai târziu s-au terminat cu demolarea controlată a resturilor fostei fabrici Chimica-Marchim Mărăşeşti.
UPDATE. Unul dintre cititori ne-a trimis un articol scris de un istoric local, dl. Florin Dârdală, care lucreaza la Arhivele Statului Vrancea si are o parte buna de documentare istorica luata din arhive,. Îl reproducem mai jos
Chimica Marasesti
Fabrica era structurata astfel:
O parte veche , cu instalatii de clei de oase, clei de piele, gelatină, si spumogen (un produs de stingerea incendiilor grase, obtinut din coarne si copite degradate termic si chimic), prafuri de curățat, vopsea ignifuga, ulei de peste, ceara de polietilena, etc.
O parte noua, cu instalatii de: acizi grasi de sinteză, înlocuitori de colofoniu si detergenți granulati.
– Acizii grasi erau produsi prin oxidarea parafinei si numai fractiunea C12-C14 era de interes economic, care era livrata la Borzesti unde era hidrogenata la alcooli grasi, din care la DERO Ploiesti se faceau, prin sulfonare, agentul activ din detergenti tip Dero. Produsul era nerentabil si era fabricat pentru a se economisi valuta la import de ulei de cocos din strainatate (singura sursa naturala de acizi C12-C14). Din 1990, produsul nu s-a mai fabricat.
– Înlocuitori de colofoniu – un produs obținut prin emulgarea colofoniului natural de import cu anhidridă maleică, urmată de o saponificare.
Colofoniu se utilizează ca liant în fabricarea hîrtiei. Produsul de la Marasesti era ca ”nechezolul” din cafenele pentru industria de hârtie – si a fost în anii 1980-1990 principalul ”vinovat” de calitatea proasta a hârtiei produse atunci. Din 1990 nu s-a mai produs!
– Deretgenți granulati (ELDET – un detergent elaborat de laboratorul de cercetare de la detergenți Timisoară) pe baza de liniar-alchil-benzen sulfonat de sodiu (LABS-Na) ca substanță activa, conditionata, pe o alta instalatie, cu sulfat de sodiu si tri-polifostat de sodiu. Liniar-alchil-benzenul (LAB-ul) era produs la Borzesti la preturi peste piața mondială (dar se economisea valută) si era sulfonat la Marasesti (dar si la Timisoara si la Falticeni) la o instalatiile de sulfonare (urmata de neutralizare).
Instalatia de detergeniti (formata din cea de sulfonare si cea de conditionare) de la Marasesti era o copie foarte prost realizata a instalatiei Ballestra de la Timisoara (importata din Italia, în 1968). Execuția ei s-a facut în perioada 1975-1979 si a avut nenorocul de a fi reproiectata și mai prost (cu multe utilaje montate în aer liber) dupa cutremurul din 1977. Instalatia avea doua linii într-o cladire, cu ferestrele spre nord de unde batea crivățul (ca asa era proiectul Ballestrei din în Sicilia, unde bate doar o briză dinspre Mediterana) !!!
Din 1990 Timisoara si-a revendicat patentul ELDET-ului si astfel la Marasesti, în Laboratorul de Cercetare, împreuna cu ICECHIM Bucuresti a fost elaborat un produs propriu având ca substanță activa sapun si LABS-Na. Din 1992 Borzesti a oprit productia de LAB (liniar-alchil-benzen) si la Marasesti s-a importat LABS (LAB gata sulfonat), din Norvegia, iar la Marasesti se facea doar neutralizarea lui.
Ce s-a întâmplat dupa 1990 e mai complex si nu e prezentat nici în articolul de fata. Ca toate intreprinderile din România, si Chimica Marasesti n-a avut oameni pregatiti pe partea comerciala: vânzari si cumparari, dar la Marasesti, ca si în alte orase mici, față de alte intreprinderi chimice, din mari orase , nu avea nici pe partea tehnica un colectiv solid de specialisti.
Dupa 1990 primele probleme au fost oprirea instalatiilor de Acizi Grasi si respectiv Înlocuitori de Colofoniu despre care am relatat mai sus. Instalatia de detergenti a fost curtata de investitori straini (COLGATE-PALMOLIVE) care au plecat dezamagiti de productivitatea redusa a instalatiei de pe platforma.
Instalatia a mai functionat cu noul produs pe baza de sapun si LABS pâna în 1997-1998, când s-a oprit. Nu stiu motivul opririi, dar banuiesc cu nu mai puteau face fata calitativ si la costuri, pe piata interna, acaparata de fabricile de detergenti similare de la Timisoara si Ploiesti ce au fost preluate de investitori straini: Henkel din Germania si respectiv Unilever din Marea Britanie.
Instalatia de clei de oase a început sa aibe probleme odata cu desfiintatea CAP-urilor si odata cu acestea a fermelor de vaci si de porci ce au dus la opritrea multor abatoare. S-a încercat colectarea de oase de prin sate utilizând colectori externi, dar aceasta încercare a ramas fara succes. (Nu s-a încercat aducerea oaselor din fosta URSS asa cum au facut italienii ce au preluat în 1992 instalatia de gelatina!!!)
Lipsa de materii prime a facut sa se închida si instalatiile de Clei de Piele si respectiv Spumogen, ce se fabrica din coarne si copite. Instalatia de gelatina a fost preluata de o firma italiana în 1992, aceasta functionând pe baza soricului de porc importat din Ucraina. Italienii, când au constatat ca costurile cu utilitati (în special aburul) pe care le cereau proprietarul erau cam mari, au cerut sa li se vânda unul din cele 4 generatoare de abur de la centrala termica. Au fost refuzati si în consecinta au plecat, probabil în Ucraina.
